marți, 17 mai 2011

Satul Ituha, Provincia Mbeya, Sudul Tanzaniei

Rad seara cu David cand ne plimbam pe ulita satului in drum spre casa si-I intreb: David, unde sunt tobele? Povestile? Africanii care se aduna in jurul focului si danseaza? Femeile cu sanii dezgoliti? Razboinicii cu sulite?
Nu sunt. Aici mamele si bunicile nu au timp de povesti se pare. Copiii nu prea sunt copii pentru ca au de spalat, de gatit, de manat vacile si caprele, de adus apa de la cismea si de carat in spate pe cei mai mici care inca nu se pot tine pe picioare. Iar razboinicii au plecat de la sat si s-au dus in oras, unde si-au facut rost de o taraba sa vanda chinezarii.
Nu sunt dusuri, apa potabila, electricitate, branza, fructe, drumuri pavate, case varuite, jucarii, haine curate, papuci, aragaze, cuptoare, chiuvete, geamuri la ferestre.
Credeam despre Mozambique ca e cea mai saraca tara din sud-estul Africii. Timp de o luna am mancat orez cu pui, paste cu ton si oua fierte. In Zambia am intrat in primul supermarket, numai ca mi-au fost spulberate iluziile imediat. Luam cate un produs si il puneam la loc pe raft pentru ca era foarte scump. La branza Feta m-am uitat, am oftat si am inghitit in sec.
Pe drum spre Tanzania imi faceam planuri ca ne vom opri in sfarsit intr-un loc pentru doua-trei luni si voi putea gati din nou. Pf! In Mozambique gaseam rosii si ceapa la piata, acum gasim ORI rosii ORI ceapa. In schimb mancam gogosi. In Mozambique erau mici, cu o gaura in mijloc si dulci. In Tanzania sunt mai mari, ca un bulgare de zapada si neindulcite. Bagam gogosi la greu. Si seara uneori, imi cumpar cate un porumb copt. Nu in fiecare zi, ca e asa, delicatesa pentru zile bune. Paste ioc, tonul si ouale sunt doar o amintire.
  • Muzunguuuu! Mugiunguuuuu! (asa ne striga toti in sat, de la mic la mare)
  • How are you? (intrebam noi)
  • AIM FAIN (raspuns invariabil, scurt si la obiect)
  • Good morning watoto!
  • Gud morni ticia – toti in cor.

Nu vorbeste nimeni engleza asa ca daca iesim la cumparaturi in sat trebuie sa luam cartea de swahili cu noi.

Intr-o seara veneam spre casa si ne intalnim cu o femeie care ne face semne sa o urmam. Nu o cunosteam sau poate nu am recunoscut-o din cauza intunericului. Plouase mult si intre zidul de lut si lanul de papusoi pe unde era drumeagul, era plin de apa asa ca incercam sa sar peste baltoace si sa-i fac lumina cu lanterna si lui David, care venea din spate. Am ajuns la casa femeii, ne-a facut semn sa ne asezam pe fotoliu si a inceput sa mute ceva dintr-un sac intr-o sacosa. Noi intre timp am aprins o lumanare sa vedem mai bine. (Satenii din Ituha nu au electricitate in case.) Am primit cadou doua kile de cartofi.

Herman Longo e directorul executiv al Fundatiei Unitate in Diversitate. Locuim in aceeasi casa cu el, sotia lui si Monica, fetita de un an care se pune pe plans de fiecare data cand ne vede. Ii e frica de Muzungu.
Ceilalti trei copii (Elias – 3 ani, Esther – 6 ani, Henry -8 ani) locuiesc in aceeasi curte dar in alta casuta cu inca doua fete mai mari care ajuta la curatenie, spalat si gatit.
Buda e afara, turceasca. Dus la fel, galeata cu cana.

Gradinita e la 20 de metri distanta. Sunt profesoara de engleza si David e asistentul meu. Am cumparat cateva foi de indigo si seara fac cate 21 de copii cu desene din carti. Intr-una din incaperile cladirii am organizat o sala de jocuri. Dimineata se joaca prescolarii, dupa-amiaza vin copiii din sat. Herman primise jucarii frumoase ca donatie din Canada dar le pastra in niste cutii de vreo cativa ani. Mi-a spus ca ii era frica sa nu le fure copiii. I-am spus sa le scoata si David m-a ajutat sa le spal, erau pline de praf si noroi.
Herman mai are depozitate si alte cutii. Unele cu marmelada veche de 6 ani. Altele cu masini de cusut si scule de tamplarie. Tot donatii. Noi am inceput sa mancam marmelada si sa o impartim cu copiii lui Herman. Cand l-am intrebat, mi-a spus ca cica celor din sat nu le place marmelada.

De vreo cateva zile nu mai avem apa la cismea. Suntem la poalele unor munti si cand ploua, se infunda tevile. Bem apa de ploaie si ne spalam o data la 3 zile.

Mi-am dat seama ca sunt o alintata. Toata ziua ma plang ba ca m-am saturat de orez si fasole, ba ca ma doare spatele de la salteaua din pat, ba ca mi-e dor de casa. Voi poate aveti impresia ca sunt vreo curajoasa. Ei as!
Ma uit la oamenii astia si nu-mi spun 'saracii de ei' ci 'saraca de mine'. M-am obisnuit cu atatea comoditati si lux in Europa ca stramb din nas daca mananc o saptamana intreaga acelasi fel de mancare si nu-mi pot clati parul cu apa calda.

Elias, ala micu', mananca muci si noroi toata ziulica, sare in baltoacele din curte si umbla cu pantalonii uzi de pipi. La inceput ii stergeam fata ca sa-l pup si sa ma las pupata, acum inchid ochii si-mi zic in gand 'daca-l iubesti, il iubesti oricum'.

Seara deschid cartea de swahili si copii verbe. Cate 6 randuri de fiecare dar fir-ar-al-naibii ca nu-mi intra in cap!

2 comentarii:

Alex Varninschi spunea...

din punctul meu de vedere (pentru care sper sa nu te superi), la ceva timp de la discutia noastra si citind randurile tale, nu-mi vine decat sa-ti zic ca inteligenta nu inseamna sa te cobori la nivelul lor, ci sa ii urci pe ei la nivelul tau. daca ultima nu se poate, nu inseamna ca prima devine o solutie. normalitatea (ca stil de viata) e aici, nu acolo. nu uita ca acest lux din vest ti-a permis sa petreci un an in africa.

Andra spunea...

Din pacate dupa 6 luni de calatorie nu mai sunt sigura de normalitatea noastra din Europa iar in efortul meu de a intelege cultura oamenilor cu care am trait aici m-am pus voit la nivelul lor. De asemenea nu sunt sigura ca 'a cobori' e cel mai bun verb in acest context.
Voi mai scrie si vom mai vorbi :) Te pup, salutari alor tai!