Vremea iubirii

Zilele trecute am gasit pe facebook linkul unei emisiuni de la o televiziune chiliana in care o psiholoaga recomanda cu entuziasm dusurile reci. Nu ca sa ne racorim pe timp de vara ci ca sa le dam un soc scurt copiilor nostri cand au o criza de nervi si astfel sa-i potolim. In schimb nu recomanda loviturile, nici macar alea usoare, pentru ca parintii si-ar putea pierde controlul si exagera. Deci lovituri nu, dusuri reci da.

La vederea si ascultarea enormitatilor pe care le debita psiholoaga, ma indignez binenteles, ca asta e hobby-ul meu preferat dupa cum bine zice al meu chilian. Pun linkul pe pagina mea, scriu un comentariu scandalizat iar mai pe seara se si iveste ocazia sa discut pe tema cu niste colege de serviciu de-ale lui David.

Nu mica mi-a fost mirarea sa citesc si sa aud ca asemenea tratamente si solutii de rezolvare a crizelor de nervi infantile sunt nu doar acceptate in societatea chiliana ci chiar incurajate si puse in aplicare de un numar mare de persoane. Doua dintre tipele care mi-au replicat au povestit ca ele sau fratii lor au primit dusuri reci si ca nu vad absolut nimic rau in asta, ba chiar din contra, mamele lor saracele, nemaiputand face fata terorii si tipetelor mucosilor, sunt perfect justificate sa-si bage creaturile cu capul sub dus.

Iar eu, eu care simtisem cum mi se ridica tensiunea ascultand-o pe psiholoaga, care ma indignasem juma de zi, care imi pregatisem un mesaj de denunt sa-l trimit la Unicef Chile, nu mai stiu ce sa zic si tac. Si apoi inchid si gura ramasa deschisa.

71% dintre copiii chilieni sunt abuzati si maltrati intr-o forma sau alta in propriile familii (incluzand abuzul verbal), asta e statistica Unicef pe anul 2012. In ce tara am venit fratilor?? m-am tot intrebat eu vreo cateva zile, pana cand m-am batut cu palma peste frunte si m-am amarat si mai tare pentru ca imi dadusem seama ca pusesem intrebarea gresita. Eu am crescut intr-o generatie de copii abuzati  fizic si verbal (desi mama mea nu se face vinovata de asa ceva) si mi-aduc aminte de colegul de clasa care era batut de taica-su cu furtunul de la masina de spalat. In Romania violenta asupra copiilor si femeilor doar foarte recent a inceput sa fie taxata ca atare. Despre tarile africane pe unde-am calatorit nici nu mai vorbesc, copiii sunt asa ceva ... intre sclavi si presuri de sters picioarele. Asia, iar de prisos, ca doar hainele cu care ne imbracam si jucariile cu care ne jucam sunt facute cu sudoarea fruntilor de 6, 7, 8, 9 ani.

Tze chedeai tu mama (vorba lui Matei cand era mic), ca tricourile faine de la Zara care ne plac noua, n-au si ele printre cusaturi niste stropi din sudoarea asta?

Nu mai vorbesc de cum ne raportam la copii, ca niste fiinte inferioare noua adultilor, razgaiati si alintati atunci cand vor altceva decat vrem noi, impertinenti si obraznici atunci cand indraznesc sa ne chestioneze deciziile, dependenti atunci cand au nevoie de multa afectiune...

Revenind la Chile, in seara asta am gasit un articol chilian care denunta zisele psiholoagei de la TV si indeamna la iubire si empatie. Traduc selectiv si completez cu prorpiile cuvinte:

Criza de nervi are loc in general la 80% dintre copiii cu varste intre 1 si 4 ani (deci un comportament comun si normal), cand acestia sunt obositi sau stresati, adica atunci cand creierul lor secreta cortizol, iar noi adultii nu am stiut/putut anticipa aceasta situatie. Criza de nervi este o forma de a exprima/arata furia, stresul, frustrarea sau oboseala. De ce copiii nu exprima acest stres in cuvinte? Pentru ca..ta-da-daaaam...nu pot! Nu pot pentru ca creierul lor este in plina dezvoltare si le lipseste capacitatea de a exprima verbal ceea ce simt (si cred ca suntem de acord ca uneori si noua adultilor ne este foarte greu sa punem in cuvinte exacte ceea ce simtim). Copilul de 3 ani nu poate spune "mama, imi este foame si somn, mi-a fost si foarte dor de tine azi, vreau sa ma joc cu tine, dar vreau sa ajungem si acasa repede si sa dormim, asa ca efectiv nu stiu ce vreau exact!". Copilului de 3 ani ii lipseste pur si simplu maturitatea cerebrala pentru a exprima acest tip de rationament. Tocmai de aceea, criza de nervi este o forma de a arata frustrarea, nu o forma de a manipula adultii.

Ideile care vorbesc despre copiii-teroristi, copiii-manipulatori, despre metodele de corectie si disciplinare, despre dusurile cu apa rece si umilinte, nu fac decat sa mareasca si mai tare prapastia intre ceea ce ne dorim sa le transmitem copiiilor nostri (iubire, empatie, respect fata de semeni) si ceea ce le oferim de fapt. Avem copii furiosi, frustrati, violenti, bolnavi, sumisi. Copii care nu mai "fac obraznicii" nu pentru ca au inteles cu adevarat ceea ce era de inteles, ci pentru ca le este frica ori de bataie, ori de amenintarea cu bataia ori de cuvintele aruncate pe negandite. Nu mai sunt copiii independenti pe care ni-i dorim. Sunt copiii subordonati, sumisi si cu capul plecat.

Calea scurta e cea a loviturii, a cuvintelor umilitoare, a neintelegerii, a nerabdarii, a lipsei de timp, a nedorintei profunde de a schimba paradigme invatate pe de rost de la proprii parinti. Drumul lung cere mult mult timp si rabdare, cere ajutor in cazurile cand ne pierdem controlul si simtim dorinta de a lovi sau a umili, drumul lung se informeaza asupra noilor descoperiri stiintifice despre dezvoltarea creierului copiilor si ia la intrebari metodele de educatie invechite si mostenite de la altii.

Si eu am umilit un copil, si eu am tipat si am amenintat. Mi-au trebuit vreo 2 ani pana sa-mi dau seama, sa pun mana pe telefon si sa sun acasa sa-mi cer iertare. Si copilul respectiv a avut maturitatea sa-mi explice cat de tare l-am facut sa sufere si marinimia sa ma ierte. 

Vremea umilintelor, batailor, palmelor, vremea abuzurilor fizice si a violentei verbale, a jignirilor, a exceselor de furie, a tipetelor, vremea suferintei a trecut. Acum a venit vremea iubirii. 

Povestea (re)nasterii

Intr-o sambata noapte au inceput primele semne ca Amani se pregatea sa soseasca. M-au trezit din somn dureri de spate usoare dar am reusit sa adorm inapoi repede. A doua zi, duminica se implineau 40 de saptamani dar nu simteam nici o neliniste la gandul ca fata mea si-ar fi putut intarzaia sosirea. Ii spusesem cu o saptamana inainte sa nu asculte de nimeni si sa vina doar atunci cand este ea pregatita, noi o asteptam linistiti. Stiam de asemenea ca semnele travaliului pot aparea cu multe zile inainte si-mi urmaream corpul cu atentie, dar cum burtica inca nu coborase (inainte de nastere cu ceva timp capul bebelusului isi face loc in pelvis si coboara, lasand un spatiu cam de o palma intre piept si burta) credeam ca va mai dura ceva vreme.

Duminica ne-am trezit, i-am povestit lui David de durerile de peste noapte, am facut dragoste si ne-am spus ca daca Amani a fost conceputa tot asa, poate iubindu-ne putin in timpul contractiilor o va ajuta sa coboare mai usor.

Restul zilei pana seara l-am petrecut aproape singura pentru ca David s-a dus la Gino, prietenul lui cel mai bun si care locuieste la doi pasi de noi, sa termine de facut un dulap. Imi spusese ca daca am nevoie de el, vine imediat, doar sa-l sun. Pana pe la ora doua dupa-amiaza am stat in pat si am schimbat mailuri cu fetele mele de peste ocean. M-am dus la baie la un moment dat si mi-am dat seama ca mi-a iesit dopul mucos ( este o mucozitate care separa ca un dop vaginul de colul uterin si eliminarea lui este semnul iminent al apropierii nasterii). L-am sunat repede pe David sa-i spun si am intrat intr-o stare de euforie asa de mare ca aproape saream in sus de bucurie prin casa. Insemna ca urma sa intru cat de curand in travaliu si ca ne desparteau doar ore sau o zi-doua pana sa o tinem in bratele noastre pe Amani.

Eram asa de fericita incat m-am dus in sufragerie si timp de vreo ora si ceva am dansat cu burtica pe melodiile mele preferate. Baietii venisera sa ma vada intre timp dar le-am spus sa stea linistiti si sa se intoarca la mobilele lor, ca eu ma simt foarte bine. Aveam deja contractii tot mai dese, dar nu mai mult de doua-trei pe ora. Pe la 4 dupa-amiaza am facut o baie si apoi am spalat cada, gresia, chiuveta, am lasat totul luna pentru ca stiam ca daca era sa plecam spre spital in aceeasi seara, David nu va avea timp sa lase curat.

La 7 seara se intensificasera contractiile si cand s-au intors baietii, am inceput sa le numaram. Intrasem deja in travaliu serios, desi durata unei contractii nu depasea 50 de secunde. Am mancat pizza toti trei, David cu Gino in sufragerie, iar eu in dormitor, in genunchi la marginea patului si cu trei perne sub fund. Intrasem deja intr-o stare de transa, la fiecare contractie simteam nevoia sa vocalizez cate un "aaaaaaa" lung si asta imi usura concentrarea. La 9 seara deja nu mai vorbeam si pana la 10 eram in taxi, in drum spre Maipu unde locuiesc parintii lui David. Cum nu aveam unde parca masina lor in jurul blocului nostru, a trebuit sa trecem intai pe la ei sa luam masina si apoi sa o pornim spre spitalul din Talagante, la 40 de minute distanta de Santiago.

De aici incolo eu pierdusem notiunea timpului si eram perfect concentrata asupra contractiilor. David mi-a spus dupa nastere ca am ajuns la spital in jurul orei 00:20. Am intrat in cabinetul Elianei, una din cele doua moase care aveau sa ne ajute, mi-a pus monitorul putin si apoi ne-am indreptat cu totii spre sala de nasteri. Eu ma tot intrebam cand vor incepe contractiile serioase, acelea atat de dureroase si de nesuportat de care am fost prevenita si de care mi s-a vorbit de nenumarate ori...Imi spuneam in gand ca daca nu au inceput, inseamna ca inca sunt departe denasterea propriu-zisa si ca poate de abia a doua-zi va sosi Amani.

Dar n-am stat mult sa ma gandesc la toate astea, pentru ca veneau si plecau contractiile si aveam nevoie sa fiu concentrata pe senzatiile corpului meu. Aveam atat de multa incredere in Eliana si Maria-Rosa, cea de-a doua moasa, incat m-am lasat ghidata de ele si de propriul instinct si am dat frau liber "aaaaa"-urilor si "oooo"-urilor, tot mai dese si tot mai puternice.

Sala de nasteri era intunecata, cred ca aveau doar o veioza aprinsa intr-un colt sau poate era lumina de pe holuri, nu stiu...Spitalul era cufundat in linste totala, si doar mai tarziu, in timpul nasterii, am auzit inca o mamica si apoi plansetul unui bebelus intr-o sala alaturata.

David era langa mine in tot acest timp, in pauza dintre contractii ma uitam la el si-i mai furam cate un sarut, iar el nu spunea nimic sau poate nu-l mai auzeam eu, dar il simteam acolo, prezent, gata sa ma sprijine si sa ma ajute.

Eram asezata pe un scaun special, cu spatiu intre picioare pentru a lasa loc bebelusului sa iasa, iar Eliana si Maria-Rosa imi faceau masaj cu ulei la spate si pe coapse si din cand in cand ma acoperea cu bucati de panza calde. Cand simteam nevoia ma ridicam de pe scaun si mai faceam cativa pasi sau ma sprijineam de patul de nastere. Atingerile si masajul Elianei imi luau din intensitatea contractiilor si imi usurau travaliul neinchipuit de mult.

Apoi la un moment dat o aud pe Maria-Rosa spunandu-mi "Poti impinge acum" - eram asezata pe pat, cu spatarul la verticala si cu talpile sprijinite de o parte si de alta a marginii patului. Mi-aduc aminte ca nu-mi venea sa cred ca ajunsesem atat de repede la ultima etapa – eu tot asteptam durerile, durerile care nu apareau. Cu toate astea imi auzeam "aaaaaa"-urile tot mai lungi si tot mai zgomotoase. Poate asa erau durerile fara suferinta...Imi simteam corpul contractat complet, spatele si pelvisul tensionate, dar nu sufeream. Veneau contractiile una cate una, una cate una si ma purtau tot mai aproape de intalnirea cea mare. Simteam cum mi se scurge lichidul, era asa o senzatie de placere si usurare...Pauzele intre contractii mi se pareau lungi la inceput si m-am pus pe cantat, gandindu-ma ca daca Amani imi aude vocea, va dori sa iasa mai repede..."Here´s a little song I wrote, you might want to sing it note for note, don´t worry! Be happy!" si imediat imi raspundea Amani, cu o contractie puternica..."In every life we have some trouble, but when you worry, you make it double..." si inca una! Maria-Rosa fredona si ea, in timp ce Eliana si David imi sprijineau bratele si asa imi reinnoiam puterile si impingeam inca o data si inca o data. Dupa o vreme ma simteam epuizata din cauza efortului, imi doream doar sa dorm putin si ca sa fac o pauza, m-am dat jos de pe pat, am facut cativa pasi si apoi m-am asezat in patru labe si am inceput sa imping iar. Mi-am schimbat pozitia inca o data, am ajuns iar pe pat si Eliana imi trecea un tub de oxigen pe la nas, ca sa ma revigoreze. Le auzeam pe amandoua spunandu-mi "Hai Andra, mai e putin, foarte putin! E asa de aproape, o vedem!"

Am avut un moment in care am strigat "Nu mai pot!" - asa de mare era epuizarea corpului meu. Am inchis ochii, am atipit putin cred, nu stiu sigur daca au fost secunde sau minute...Mi-am adus aminte ca citisem ca va veni un moment in care voi vrea sa renunt, in care ma voi simti slaba si fara putere, in care voi dori sa se termine totul mai repede. Si a venit acel moment. Nu mai puteam si repetam " sunt obosita...sunt obosita..." David imi umezea buzele cu apa din cand in cand si Eliana imi dadea oxigen.

Dar mi-am adus aminte si ca odata ajunsa in acest moment de neputinta totala, inseamna ca mai este foarte putin si voi reusi sa nastem. Eu, Amani si David. Nu puteam renunta, nu ma puteam da batuta, nu, pentru mine, Amani si David.

Simteam ca e aproape inelul de foc...Se spune ca in momentul in care iese capul bebelusului simtim o arsura puternica in vagin, ca un inel de foc.

David mi-a povestit ca atunci am strigat cel mai tare, am impins puternic si am simtit-o cum iese, fetita mea, i-am simtit capul si corpusorul iesind din vagin si imediat dupa am primit-o in brate. "Dumnezeule, Dumnezeule!" asta am mai putut spune...

Poate eram intr-o stare de transa prea mare, poate pragul durerii mele este foarte ridicat, dar inelul de foc nu l-am simtit asa cum imi imaginasem...o durere si arsura de nesuportat. Am nascut si durerile nu aparusera.

Amani a venit pe lume in pace si armonie, asa cum ii e numele in swahili, fara sa planga, fara sa tipe, in liniste si cu ochii larg deschisi. Prima persoana pe care a privit-o a fost tatal ei. Eliana si Maria-Rosa mi-au invelit-o intr-o panza calda si au iesit din sala, nu stiu pentru cata vreme... S-au reintors, au cantarit-o si masurat-o si ne-au dus repede in camera unde aveam sa stam toti trei timp de 3 nopti. Am dormit in acelasi pat cu Amani, iar David langa noi pe alt pat in tot acest timp. Nu ne-a luat-o nimeni din camera si nu ne-am despartit nici o secunda macar. Nu a venit nici un doctor sa o aspire, sa o intepe, sa o faca sa planga, sa-i fie frig sau teama...Nu i s-a pus nici o injectie, nu i s-a dat nici un medicament in acea noapte.

Multumesc lui Dumnezeu ca am nascut in libertate. Avem cu toate acest drept si daca societatea in care traim nu e pregatita sa ni-l acorde, e datoria noastra sa luptam pentru el. A inceput revolutia iubirii!

Vecinul

Azi dimineata Amani dormea, Barbora (fata aupair) pe fotoliu la noi in camera o pazea iar eu faceam curat in casa. Am deschis usa de la intrare, vroiam sa duc aspiratorul inapoi in boxa. La doua usi distanta aud tipete si injuraturi ale unui barbat amestecate cu tipete si plansete de copil. Era vecinul care se certa si poate isi batea sotia. In cateva secunde m-am reintors in propria copilarie, in timp ce cautam panicata telefonul ca sa sun la politie nu ma puteam gandi decat la cum si noua, mie si mamei mele ni se intamplase demult tare ceea ce li se intampla mamei si copilului din spatele usii de-alaturi. M-a busit plansul, mi-am dat seama ca nu stiu numarul politiei si am sunat jos la receptie, sa il chem pe portar.

Eram deja la usa cu degetul pe soneria vecinului cand a venit si portarul. Mi-a raspuns el, in prosop de baie, cu fata descompusa. Va rog frumos, incetati. Ganditi-va la baietelul dumneavoastra care e mic si plange. Nu mai tipati, nu mai vorbiti urat, nu va mai abuzati familia. Daca vreti, pot sta eu cu el ca sa discutati cu sotia, numai sa nu va vada asa. Va rog mult.

Am fost surprinsa sa ma simt atat de coplesita de amintirea mea din copilarie. In loc sa ma gandesc la mama baietelului nu ma puteam gandi decat la a mea. La ea, la mine si la tatal meu biologic. Si in loc de 31 aveam din nou 4-5 ani.

Noroc de Amani care m-a readus la realitate pentru ca orice s-ar intampla cu mine si in jurul meu, nu am timp nici sa plang nici sa ma simt prea speriata de amintiri urate. Acum sunt mama ei si asta e cel mai important.

Amor in dormitor

Tot gandindu-ma la bilantul asta de patru luni mi-am adus aminte de doua chestii, una amuzanta si cealalta importanta de notat si tinut minte.

Cea amuzanta: la primul control de zece zile cu Amani infirmiera ne-a intrebat de una de alta, a examinat-o pe maimuta, ne-a zis de alaptare, vaccinuri, etc si cand i-am povestit ca dormim cu ea in pat a dat din cap intelegator si ca o experta-consultanta in viata sexuala a chilienilor ne-a spus ferm si raspicat ca deocamdata nu-i nici o problema, dar sa o punem rapid in patut pentru ca altfel ne va afecta relatia de cuplu si ca a vazut ea cazuri cand s-a ajuns si la divort din cauza asta si ca e mai bine, acum pana nu se obisnuieste, vezi Doamne, cu alintatura asta de dormit in pat cu noi. Noi initial asa aveam in plan, sa facem exact cum spun expertii. Copilu´ tre sa se invete independent, sa doarma singur in patul lui si sa nu cumva sa-si deranjeze parintii din aventurile romantice din toi de noapte. Ehehe, dar mare noroc avem de copiii astia ca asa bebelusi neajutorati cum sunt stiu mai bine ca noi ce e bine pentru ei si ochi de vazut, urechi de auzit si inimi de ascultat sa aiba parintii, ca restul ne invata ei. Maimuta noastra mica si infrigurata nu a rezistat mai mult de 2 minute in patut iar noi ne-am ascultat instinctul si am culcusit-o langa noi in pat.

Booon. Mai trec doua saptamani si ceva si urma controlul de prima luna. Ei, de data asta datul din cap nu mai era intelegator condescendent ci de-a dreptul mustruluitor cum ca e periculos ca putem strivi copilul si ca (uitandu-se spre mine) ea intelege ca acum am devenit mama, dar sa nu uit ca sunt si femeie si partenerul meu asteapta sa fie satisfacut. Hai ca n-a zis chiar asa, parafrazez eu ca sa fie mai amuzant, dar era pe directia asta.

Deci ca sa vezi dom´le grija si atentia cadrelor medicale pentru viata sexuala a proaspetilor parinti! Nu ne faceam noi probleme, si-si face biata infirmiera saraca, si colac peste pupaza, nu era preocupata de binestarea mea, eu lauza care de abia nascuse, ci de cea a lui David!

Acum ce sa zic, ma facuse putin sa ma simt vinovata ca risc viata copilului, dar noroc mare noroc ca de mica sunt impertinenta si in loc sa tac din gura sau sa accept ce zic altii pe negandite, am stat eu si-am intors-o pe vreo cateva parti, mai si citisem pe net cate ceva si am ajuns la concluzia ca Amani e in perfecta siguranta. I-am si trantit-o infirmierei pentru ca, da, lupul isi schimba tara dar nu si naravul iar apoi am plecat acasa unde ne-am vazut linistiti (si satisfacuti) de viata in continuare.

9+4 continuarea

Doi: Marea schimbare.

Uite ca nici la capitolul asta nu am putut intra in rand cu lumea. Nasterea lui Amani nu a provocat mari schimbari si nici nu a generat epifanii datatoare peste cap a oranduirii existentei noastre. Nu am gasit sensul vietii si nu a trebuit sa renuntam la nimic din ceea ce ni se parea noua important inainte. Epifaniile le avusesem pe la douazeci si ceva de ani intr-un lan de porumb frantuzesc iar sensul mi-l gasisem si pe el, sau mai bine zis ma gasise el pe mine de mic copil. Daca s-o fi asteptat careva din cunoscutii mei sau a mea familie sa uitam de planurile noastre de tururi de bicicleta prin Europa costumati in animale, de trait prin sate ugandeze sau de facut autostopul si de calatorit un an-doi cu rulota, imi pare rau ca nu-s la inaltimea asteptarilor. Stiti cartea aia cu Aventurile lui Habarnam? Eu sunt un fel de Aventurile lui Badincontra.  Cu putina amaraciune in degetele cu care tastez, nu pot sa zic in apararea mea decat ca asta-s eu si n-am ce face. 

In schimb, nasterea si perioada sarcinii m-au imbogatit cu tot felul de simtiri si aspiratii care de care mai revolutionare si militante. Mi s-a intarit si mai mult convingerea ca fiecare actiune marunta nu numai ca poate schimba lumea in care traiesc, dar poate schimba si lumea viitoare, aia de care sper sa se bucure copiii si nepotii mei viitori. Mi-am trait momentele premergatoare travaliului precum si nasterea in sine ca pe niste acte revolutionare, constienta de importanta acestora nu numai in viata mea ci si in viata celor apropiati mie. David care la inceputul sarcinii radea (impreuna cu mine) de ideea ridicola si iresponsabila a nasterii acasa, in luna a opta isi imagina in ce camera a apartamentului ar putea avea loc. Eu am fost la conferinta pe subiect si am vazut documentare despre nasterea orgasmica (da, exact, orgasmica). Mama a citit si a aflat alaturi de mine desprepericolele medicalizarii excesive si nasterea fara durere. Ne certasem cumplit cu o luna inainte pentru ca ea era speriata si ingrozita de planurile noastre nebunesti de a naste acasa sau fara doctor. Fratele meu a stat si a ascultat atent cum povesteam eu despre hormonul fericirii din timpul travaliului si al alaptarii. Despre cum durerea nu inseamna suferinta, despre cum s-a ajuns la o extrema (tragica as zice eu) in care actul cel mai natural din lume este considerat o boala, un proces unde este nevoie de 4-5 persoane care sa asiste "saraca" femeie sa aduca pe lume o noua fiinta. Despre cum noi femeile suntem invatate frica de mici. Frica de a naste, frica de a nu avea lapte, frica de neputinta de a face ceea este de fapt scris in genele noastre ca trebuie sa facem, frica de a cere ajutor si mai ales frica de durere. Chiar ieri m-am intalnit cu o vecina in lift, in luna a opta era si cand i-am spus: Mai aveti putin, nu? ea mi-a raspuns: Da, si mi-e frica. 

Am scris cuvintele si mi s-a strans iar inima si am un nod in gat, fir-ar sa fie!

Eu n-am vrut sa-i las aceasta invatatura lui Amani, frica asta cumplita, pentru ca din punctul meu de vedere nu e reala, e o facatura, o iluzie si-o minciuna sfruntata a culturii si societatii in care traim. Nasterea este un miracol si din pacate doctorii din zilele noastre au uitat complet sa o trateze ca atare. Noi femeile suntem ca vacile pe linia de asamblare sau ma rog, cam asta e idealul spre care se tinde. Cat mai repede, mai usor si fara durere. Tac, pac, plup! si a iesit copilul, pa si la revedere ca doctorul tre sa plece in concediu. Traim in cultura asta care nu numai ca ne invata frica asta nenorocita, dar mai are si sfruntarea de a ne face sa ni se para normal ca o femeie isi programeaza pe agenda cezariana de ca si cum si-ar programa ora la manichiura. 

Ma rog, o scurtez, ca nu mai termin niciodata daca ma pun pe scris de toate astea si am devenit si cam serioasa in ton. Ideea e ca Amani mi-a deschis noi usi pe care am intrat cu bratul sus si pumnul ridicat in semn de revolta si de dorinta de schimbare. Ba mai mult, eu care ma gandisem ca ce plictiseala va fi pe capul meu cun un bebelus in brate toata ziua, draga mea maimuta ma face sa bat tot felul de recorduri personale si sa ating fel si fel de limite autoimpuse. Par exampl:

- am putut alapta

- am putut alapta dormind, si eu si ea

- am putut alapta in fular, mergand (fularul e un sistem de purtare, il vedeti in poza de mai jos)

- am putut alapta in fular, mergand, hands-free

- am putut alapta in fular, mergand, cu o carte in mana si citind (!!)

- si ultimul record de azi de care-s foarte mandra, am putut alapta din culcat, si folosi mouse-ul de la laptop cu degetul mare de la piciorul drept.

- ca sa nu mai zic si ca am putut bea apa din sticla in timp ce saream pe pat cu Amani in fular, incercand sa o fac sa doarma.

In rest, in aste 4 luni Amani a crescut si s-a dezvoltat ca majoritatea copiilor. Cand il vede pe David seara i se lumineaza fata de fericire, de doua zile rade cu zgomot si deocamdata scopul meu in viata nu mai este sa salvez lumea ci sa-mi fac mandra sa rada, e mai mica si mai fina decat bebelusii chilieni care sunt toti niste grasuni mari de tot si cu capul imens, pe strada lumea crede ca e baiat pentru ca nu e imbracata in culoarea-cod (roz adica) si in plus are parul ridicat intr-o creasta, e vedeta pietii pentru ca o pun in fular si toata lumea se minuneaza de sistemul asta, asa ca acum vinerea dimineata tre sa ma opresc sa stau de vorba cu vanzatoarele de la tarabe care ne cunosc deja. Plange foarte rar si foarte putin, iar prima luna de colici aproape ca nici nu mi-o amintesc. Adica mi-o amintesc, dar am uitat deja cele 3 ore de suferinta zilnica a noastra cand plangea din cauza durerilor de burtica. 

Si cu riscul de a-mi lua rosii si oua stricate-n cap, am si eu o intrebare. De ce se plange lumea in general de lipsa de somn acuta in primele luni de bebelus? Ca eu una dorm cand doarme Amani si cum in primele 2 luni bebelusii dorm in continuu practic, n-am suferit de somn prea tare. Iar David nici atat, sforaia de ziceai ca n-are nici o grija pe lume!

Gata cu vorbaria, ca sta sa se trezeasca din, ati calculat bine, a treia siesta pe ziua de azi.

Aveti mai jos o poza cu maimuta cu musteti de lapte si una cu ea dormind de zor in fular, care e o carpa absolut fantastica si miraculoasa, lunga de 5 metri. Daca stiti vreo embarasata, faceti-i-o cadou, ca-i minunata! Pe fundal puteti admira gradina mea de vara.

9+4 luni de maimutareala

Azi implinim 4 luni de cand ne-am (re)nascut, eu, David ca parinti si maimuta din dotare ca Amani a noastra, viitoare calatoare in jurul lumii.  Asa ca vreau sa fac un bilant, sa ramana posteritatii. Voi astia care n-aveti copii, grabiti-va de inchideti pagina, ca o sa va plictisiti probabil. Desi, in spiritul meu contrazicator, am gasit si la capitolul asta chestii la care sa fiu pe dos si poate v-o interesa si pe voi.
Unu: afirma chilienii sus si tare (nu stiu cum o fi in Romania) ca e scump al naibii sa ai copii. Eu cu David ne vorbiseram deja sa pastram toate bonurile de la cheltuieli, sa le punem intr-o cutie si peste 18 ani sa i le aratam maimutei, sa vada si ea ce parinti sacrificati are!
Dupa 9 luni de sarcina si inca 4 luni de parintie, inca ne intrebam ce-o fi asa de scump... cum nu am putut naste acasa la noi pentru ca intr-adevar diferenta de pret era foarte mare (dublu) ne-am dus la centrul de nasteri unde-am platit 400 de euro. Moasele au fost aceleasi care-ar fi venit si acasa iar conditiile perfecte (camera noastra, cu doua paturi, baie, fotoliu, masa, mancare), ca sa nu mai zic de faptul ca David nu s-a dezlipit de mine din clipa cand am intrat pe usa spitalului si nimanui nu i s-a nazarit sa-l dea afara, din contra, al doilea pat din camera a fost adus special pentru el. Toate astea cu asigurarea de sanatate cea mai ieftina si cea considerata aici in Chile pentru "saraci" ca de, am fost someri amandoi pana-n octombrie.
Urmeaza apoi cheltuielile cu diversele obiecte necesare copilului. Ei si aici suntem avantajati noi astia care-am asteptat pana mai tarziu cu aducerea pe lume a urmasilor, pentru ca am facut rost de carut, scaun de masina, haine, jucarii si alte cele de la prieteni, frati, surori mai grabiti ca noi. Asa ca din nou, nu prea avem ce bonuri de casa sa-i aratam copilului. Nu mai zic ca la piata de legume si fructe care se pune saptamanal pe strada mea, se vand si haine si jucarii second-hand. In magazine de abia daca mai intru, si cand vad cate-un tricou/bluza/camasa pentru mine sau Amani la 15-20 de euro bucata, imi fac cruce cu limba si nu stiu oe unde sa ies mai repede... Asta pentru ca m-am invatat prost de la piata, unde cumparam haine americane cu 3-4 euro bucata.
Scutecele nici ele nu-s mare cheltuiala pentru ca le-am luat si pe dumnealor in spirit reciclologic si sunt din alea textile si refolosibile. Deci dai banu' tot odata (vreo 150-200 de euro) si apoi nu mai cheltui, gata. O sa sariti sa-mi ziceti ca-i mult de munca la spalat, ca-i complicat cu textila si ca da dureri de cap. Nu intru-n detalii ca sa nu adormiti citind, dar va promit eu ca nu-i deloc asa.
Ce-a mai ramas? Mancarea si patutul. Pai cu mancarea e cel mai simplu, ca-i la purtator, mereu calda, se da la cerere si e gratis! ( ma unge pe suflet cuvantul asta, zgarciobanca de mine)
Iar patutul - noi in prima saptamana dupa ce-am adus-o pe Amani acasa ne-am dat seama ca patutul va functiona pe post de dulap in primul an, asa ca ar fi putut astepta cheltuiala...
Aaaa, au ramas servetelele umede! Eu am banuiala ca astea-s sursa usturimii portofelului aici in Chile pentru ca am asistat la stergeri de funduri bebelusesti si iar m-am crucit vazand cantitatea de servetele folosite pentru  o poponeata minuscula de bebelus. Eu in zgarcenia mea ecologica si naturala, cumparasem doua pachete pe care le-am lasat in patul-dulap pentru ca oricum nu le folosesc. Fundul maimutei mele e spalat cu sfanta apa din cana si o bucata de vata.

partea doi la a treia siesta din zi, ca acum tocmai ce s-a trezit.

Experimentul cetatenesc

Am citit cartea unei chilience in care printre altele povestea despre lipsa de politete si amabilitate a conationalilor din Santiago mai ales si spunea la un moment dat in carte ceva ce m-a frapat si m-a pus pe ganduri: cum ca sa zambim necunoscutilor(pe strada, in lift, in magazin, etc) e de datoria noastra ca cetateni.
Asta se intampla anul asta, prin februarie-martie, cand eram proaspat ajunsa in Chile si in plina etapa criticandreasca la adresa tarii si a locuitorilor capitalei sale. Ca astia nu saluta-n lift, ca pe strada te impinge lumea, ca la metrou oamenii nu se mai reunesc in grupuri ci in cirezi, ca-ca-ca la nesfarsit. Ei si citind eu ce scria madam Pilar (Pilar Sordo parca) am avut o strafulgerare. Ia stai asa, ziceam eu in gandul meu, cum vine treaba asta cu datoria de cetatean? Adica ar trebui sa impart zambete in stanga si-n dreapta dintr-un simplu sentiment de datorie? E asta responsabilitatea mea ca nou cetatean al patriei chiliene? Pff si eu care aveam impresia, in superioritatea si prostia mea de Ignorandra, ca zambetul meu era un privilegiu si o onoare oferita cu generozitate gloatei! Mai, si ce generoasa ma mai simteam!
Uite-asa, la 30 de ani, cand credeam ca le stiu si le-am invatat pe toate, am deschis o carte si pleosc! doamna Pilar mi-a dat peste nas. Deci sa zambim e o responsabilitate, o datorie. Cand ies din casa si astept de la lumea asta sa se poarte frumos cu mine, mai intai si mai intai trebuie sa verific daca eu mi-am indeplinit datoria si mi-am asumat responsabilitatea fata de cei cu care traiesc in aceeasi comunitate, si de abia apoi sa emit pretentii. Imi place dom'le, imi place ideea asta! E pe directia povestii cu pasarea colibri care se chinuie sa stinga incendiul din padure si cara apa in cioc mititica, in timp ce celelalte animale fug care incontro.

Si cum mie-mi place sa si practic ceea ce filozofez, ma rog, ce filozofeaza altii, mi-am propus sa fac un experiment. Langa blocul nostru e un fast-food. Langa fast-food o parcare mare. Iar in parcare, un paznic care sta acolo cat e ziua de lunga. Nu-l cunosteam, nu ma cunostea. Asa ca de fiecare data cand treceam prin fata lui, am inceput sa-l salut si sa-i zambesc. Azi asa, maine asa, imi raspundea si el cu un Hola! sau Buenas tardes! iar dupa vreo cateva saptamani, deja anticipam salutul cu el si aveam un zambet pe fata cu cativa metri inainte de a trece pe langa parcare. Dupa ce i-am povestit si lui David de experimentul meu, a inceput si el sa-l salute iar acum, la vreo 8 luni distanta, ne oprim uneori sa stam de vorba cu el, stiu ca il cheama Juan (sau o fi Jorge?) si ca urmeaza sa aiba o nepotica in martie la anul.

Acum sa nu va inchipuiti ca imi indeplinesc datoria ca un soldat american prin tari straine. Dau gres de multe ori si e al naibii de usor sa fiu tafnoasa si imbufnata. Dar raman pe metereze si incerc sa nu uit ce-am citit.
Acestea fiind zise, sa iesim cu totii deci afara din case si sa zambim, va rog!

De-ale chilienilor (ep.1)

*Cu vreme in urma am invitat un prieten la noi. Ii scriu si-i zic: Cristian, te asteptam la noi. Vino cand vrei, dupa-amiaza spre seara. Pe la 7-8 seara pun niste alune intr-un castron, o maslina-o tartina si ne asezam in sufragerie, in asteptare. Pe la 9 jumate oftez. La aproape 10 il sun si-mi zice ca ajunge imediat. La 11, eram deja chioara de somn, insarcinata fiind si cu ochii-n lacrimi hormonale. Pe la 11:30 ajunge si amicul, complet relaxat.

*Au chilienii astia doua expresii foarte uzuale: altiro – care inseamna imediat si tomar once – care inseamna a lua o gustare (mot-a-mot a lua unspe).

Am invatat cu ocazia pataniei de mai sus urmatoarele: cand imi zice cineva ca vine-face-drege altiro, nu-l mai cred si ca sunt unii chilieni care chiar vor sa ia gustarea la unspe, deci s-o las mai moale cu indignarea mea europeana ca astea nu-s ore de vizita!

Incep se vede cu criticile, cum imi sade mie bine, ca nu degeaba ma striga David al meu Criticandra. Ah, si Exagerandra. Si Reclamandra. Asa ca luati si voi ce cititi aici cu un graunte de sare, cum zice englezul si nu ma credeti c-o fi asa rai chilienii astia.

*M-am mai lecuit de inca ceva de cand m-am mutat aici. De facut planuri cu chilienii. Te-aduni c-un prieten, doi si-ncepi sa discuti de una de alta, de hai sa iesim si noi cu bicla, hai sa facem o afacere, un picnic, o asociatie..dom'le si ne imaginam itinerarii, bugete, facem schite, gandiri, ne despartim imbatati si imbuibati de entuziasm creator si facator ca pana la urma, cand vine ziua cu pricina (a iesitului cu bicla de exemplu)....un mare fas. Problema-i cand tu il astepti la coltu strazii stabilit si la ora precisa pe om iar cand il suni sa vezi de ce intarzie el e de fapt la un gratar cu niste prieteni sau doarme sau face orice altceva care nu are absolut nici o legatura cu planurile voastre. Asta nu mi s-a intamplat mie, e din auzite. Mie mi s-au intamplat altele, ceva mai plictisitoare episoade doveditoare a neseriozitatii chilienilor si deci nedemne de povestit.

*Au fost ai mei de peste mari si tari in vizita, s-o vada pe maimutonepoata, si am organizat o adunare cu prietenii cei mai apropiati si familia lui David. Vroiam sa inceapa in jur de unu jumate-doua la pranz, asa ca i-am invitat pe toti la ora doispe. Aici si punctualul tot intarzaiat e!

*Va intrebati probabil ce-i cu pozele astea. E tot despre chilieni. Asa arata ei directia. Nu cu mana sau degetul. Cu buzele bre! La inceput credeam ca-i un obicei razlet pana cand am inceput sa fiu mai atenta la oameni pe strada si la cunoscuti. Si ce sa vezi, toata lumea de la mic la mare foloseste gestul asta care mi-i cat se poate de nesuferit. Pardon, mi-era. Ca dupa ce i-am povestit lui David ca ma scoate din sarite sa-mi arate cineva directia cu buzele, a inceput binenteles sa ma necajeasca si acum s-a transformat in gluma interna. (El nici macar nu-si daduse seama ca toti chilienii fac asa din buze...deci e la fel de impamantenit ca ridicatul din umeri la romani si ridicatul din sprancene la tanzanieni).

Si ca sa intelegeti mai bine cum se foloseste:

-Unde-i painea?

-..... (buzele tuguiate inspre paine)

- Da-mi si mie telefonul de .... (Se poate spune si "de acolo" dar e spus in timp ce se tuguiesc buzele)

-Cu cine ai fost la piata?

- Cu....(in cazul in care e in aceeasi incapere).

Va urma.

Inapoi in afacere

Cum stateam eu lungita-n pat si cu maimuta sugand de zor la sanul drept m-am gandit c-ar fi timpul sa ma pun iar pe scris, nu de alta da' sa aiba si copilu' asta al meu o amintire cu scrierile  muma-sii despre ce viata frumoasa avem noi in Santiago de Chile si despre aventurile mamistice care-au inceput fix acum 3 luni, pe 13 august, in miez de noapte sau zori de zi (inca n-am cazut de acord cu David, respectiv tatal maimutei).

Ma mai gandeam eu si ca mi-i dor de voi de-acasa si din alte tari, voi astia cu care incerc sa mentin contactul in ciuda departarii si cu care apuc uneori sa mai fac cate-un schimb de mailuri personalizat. Nu stiu cat timp voi mai avea eu de mesaje si mailuri ca a venit vara aici in tara tarii de foc si am de batut strazile, dealurile si parcurile cu maimuta-n brate, sa-i arat si s-o invat despre lumea asta a noastra pacatoasa in care am adus-o. Asa ca sa nu va fie cu suparare daca va pun linkuri  cu blogu' pe facebook si in mailuri in loc sa va scriu la fiecare-n parte, eu ma gandesc cu drag la toti, iar aluia de-i cu suparare ii zic sa ma ierte si sa priveasca afara pe geam la soare si sa-i treaca supararea, ca nu se merita!

Am asa multe de povestit ca iaca mi-s in impas ca nu stiu cu ce sa incep. Zic vreo doua vorbe despre maimutica si viata mea de mama, inainte sa apuce maica-mea adica bunica maimutei (care tocmai ce-a plecat de pe aste meleaguri) sa va povesteasca ea tot.
Dom'le nu-i asa de speriat a fi muma, asa cum credeam eu sau cum vroiai unii nefericiti sa ma faca sa cred! Avem noroc (desi eu una cred ca nu e norocu' la mijloc, si o sa va scriu si despre asta mai incolo) de o mandrete de fata care-i tare linistita draga de ea si-l lasa pe tata-su sa doarma toata noaptea si nici pe muma-sa nu o trezeste, ca se trezeste ea singura cu instinctu' matern sa-i bage tzatza-n gura in toiul noptii, dar numai asa, cat o deschidere de geana, ca imediat adoarme la loc, dupa ce a enciufat* copilu' la respectivul san.

* sa ma scuzati si cu stelele si cuvintele astea ciudate (sunt scrise in romañol), eu jonglez cu 2-3-4 limbi straine cam in fiecare zi si uneori mi-e lene sa caut corespondentul exact in limba-mi materna. ba mai suna si amuzant enciufatul asta, care in romaneste ar fi 'bagat in priza' si care, iaca, n-are nici un farmec tradus mot-a-mot.

As fi zis eu inainte ca va fi asa distractiv sa am propriul copil? uite ca n-as fi zis, da' zic acum! Tare mi-era dor sa vorbesc romaneste cu cineva si nu-mi ajungea cat stateam la cioace cu maica-mea pe chatul gmail, asa ca de abia asteptam sa iasa din burta fata asta a mea, sa port si eu o conversatie, care de fapt e cam monolog deocamdata, dar nu-i nimic, ca are privirea inteligenta maimutica si mi-i de-ajuns. Si uite-asa da-i si da-i, pe romaneste toata ziua, cu mici pauze de-un Frere Jacques si Jambo Bwana, cantate cu intonatie spre deliciul copilului care pana acum nu s-a pus pe plans, asa cum se pune taica-su cand deschid gura sa fredonez ceva. Planu' secret e sa o invatam nu doar romaneste si spaniola, ci si engleza, franceza si multi alti limbi straini ca apoi sa cerem bani grei doritorilor de o poza cu maimuta poligloata.
Cum ziceam, vorbesc in lift, vorbesc pe strada, in magazin, la piata, peste tot fara rusine de nu-mi mai tace gura, ca si asa nu intelege nimeni ce spun.
Mi s-a trezit mandra, asa ca hasta pronto caballeros, revin cu povestiri curand!