Despre motociclisti, aluminiu, si nisipul viitorului.

• OH MY GOD! GUYS, THIS IS A-MA-ZING! LOOK, LOOK!
• WOOOW, THIS IS THE MOST INCREDIBLE THING!!
• What is it?
• IT'S A CENTIPEDE/GIANT MUSHROOM/BUTTERFLY/MONKEY
• DAVIIID, VEN RAPIDO!!! MIRRRA EL CIELO! .....
• Pero linda, por que llores?
• .... Es que es tan lindo el cielo! Es magico! Mira las estrellas, nunca en mi vida vi un cielo asi!...

Write message: 'Mama, am vazut o girafa!! Spune-i lui Matei!' Send message.

Stau de vreo 10 minute in fata calculatorului, scriu, sterg, scriu, sterg pentru ca nu stiu cum sa va fac sa cititi, sa inchideti ochii si sa va imaginati tot ce am vazut eu in ultimele saptamani; toate in acelasi timp. Cum sa descriu padurile, savana, jungla tropicala, stancile, rocile, orasele, satele, oamenii, animalele, insectele si celelalte lighioane pe care le-am vazut? Sunt aceleasi pe care le vedeti pe Discovery sau Animal Planet sau despre care cititi in cartile unor scriitori sau calatori cu mai mult talent ca mine. Le stiti deja. Numai ca vazute de aproape, din masina, la cativa metri distanta sau de pe niste stanci uriase pfaaaaaa, e INCREDIBIL!

Mi-am dorit mereu sa vad elefanti si girafe, numai ca eu sunt capoasa si nu am vrut sa ma duc la Zoo. Am tinut mortis sa ii vad in libertate. Ei, am asteptat doi ani si am blestemat Berlinul, dar a meritat fiecare secunda de asteptare pentru ca am vazut o multime de elefanti, broaste testoase, porci salbatici, kudu, zebre, girafe, basca o soparla imensa - toate libere si fara gratii! Stau in masina si ma uit la ei cum de abia se misca, isi arunca apa cu noroi pe spate, mai mananca ba un cactus, ba niste frunze si mi-e rusine de David si de Nils, ca m-as pune iar pe plans de emotie, da' ma abtin. Sunt in Africa, langa elefanti! Nu nu, SUNT IN AFRICA LANGA ELEFANTI! Tip in gand, ca pe gura iese doar un oooooo sau un aaaaaaa....

***********

Am platit cam 25 de euro de persoana ca sa intram intr-o rezervatie naturala si sa mergem prin padure si pe pietre si stanci timp de doua zile. 15 km intr-o zi, 12 in cealalta zi. De ce-am platit atatia bani ca sa ma piste tantarii, sa merg pana nu mai pot cu 7 kile in spate si sa adorm cu stomacul gol? o sa ma intrebati voi. Nici eu nu stiu bine, o sa va raspund eu. M-am lasat pacalita de baieti sa facem drumetia asta pentru ca radeau de mine ca nu sunt in forma si ca nu pot merge pe jos asa de mult. Iar mie atat imi trebuie ca sa pot – sa mi se spuna ca nu pot.

Ma, si-am mers, am mers prin padure si-a fost fain tare, mai cascam gura la ciuperci uriase alb-galbui sau roz inchis, la miriapozi (ati vazut in poze), ganganii, paianjeni, mai mancam niste fructe uscate, mai strigam dupa baieti sa le zic ca totul este INCREDIBIL si ei radeau de mine, si uite asa au trecut vreo 3 ore. Drumul asta de doua zile are doua etape: padurea si coasta, la malul oceanului Indian. Am facut pauza de masa la un moment dat si ma gandeam, pff ce sa zic, mare chestie sa faci un hike de asta...

Dar am ajuns pe coasta si timp de alte 4 ore am mers pe stanci imense, ascutite si deloc prietenoase. Erau frumoase tare in schimb, felii-felii de roca de un portocaliu intens pus pe fondul verde al padurii de deasupra. Parca eram intr-o biblioteca gigant si mergeam pe marginea de sus a cartilor. Sunt unele care au coperti de carton care sunt putin mai mari decat foile din interior. Pe alea mi le imaginez eu.

Baie in ocean nu prea puteam face pentru ca era plin de nisipul viitorului. Pietricele, pietre, pietroaie rotunde sau ovale, cu sutele, miile, ca firele de nisip privite printr-un microscop urias. Asa le-am numit eu cu David, nisipul viitorului. Erau fierbinti de la soare si instabile asa ca nu le puteai calca descult, daramite sa te intinzi putin la plaja. Feliile ascutite de stanca portocalie, pietrele rotunde si albe, albastrul marii si verdele padurii din spate. Ce sa caut eu intr-un birou in Berlin sau Iasi cand ma asteptau toate astea in Africa de Sud?

Inainte sa se innopteze am ajuns la cabana unde trebuia sa facem popasul peste noapte. Luasem cu noi un pachet de spagheti si pesto de busuioc facut de Nils si de abia asteptam sa ajungem sa mancam, eram rupti de foame. Cabana avea doua camere cu cate 4 paturi supraetajate, o baie, un gratar, padurea si iarba cat vedeai cu ochii. Iar Nils al nostru, ca un neamt adevarat ce e, era echipat cu de toate: oala de gatit, doua boluri din plastic, petrol pentru aragazul portabil, cutii si cutiute cu sare, piper, condimente, lingura, furculita... Mai putin chibrituri sau bricheta. Iar la cabana nu erau.

Asa ca pune-te sa faci focul. Am totul filmat si documentat: am incercat cu lentila de la aparatul foto pusa contra unei raze deasupra unor paie, nu a mers. Am facut o gaura intr-un lemn si am invartit alt lemn in interior, iar n-a mers. Ne-am chinuit aproape doua ore, eu tineam lemnu, baietii faceau cu randul la frecat batul cu un elastic de la geaca de ploaie si strigam: Hai Chile! Hai Germania! Nu va opriti! Tu-i mama lui de bat! Ne-a iesit fumul pe ochi. Ca iesea fum, da' nu si foc. Batul l-am pastrat ca amintire, vi-l aduc acasa.

Am intrat in cabana, am taiat ultima felie de paine care ne ramasese si am impartit-o in trei. Eu am avut noroc ca luasem o conserva de sardine in sos de rosii care baietilor li s-a parut asa de dezgustatoare ca nici nu s-au atins de ea, cu toata foamea de peste zi. Am mancat singura mai mult de jumate, v-am zis doar ca ma las de fumat si mananc orice imi pica in mana. N-a tinut de foame, dar am avut noroc ca eram franti si am adormit repede.

A doua zi iar stanci si pietre, vreo 6 kilometri. Apoi inca vreo 5 km in padure. Eu am mancat inca o jumate de conserva, baietii un mar fiecare. Stiti ce gust a avut mancarea pe care am gasit-o cand am ajuns inapoi la masina? Da. INCREDIBIL! Lasasem niste mere mici, galbene in spate pe care le-am gasit coapte, ca in cuptor! Doua zile au stat langa geam, in plin soare. Am muscat unul, miere avea in el, asa de dulce si bun era!

***********

In apropiere de Knysna, este o portiune de plaja de vreo 8 kilometri care este declarata rezervatie naturala. E pustiu acolo, inafara de tot felul de pasari ciudate si o mana de turisti si localnici care vin sa vada apusurile de soare si sa doarma in hostelul care delimiteaza zona rezervatiei. Ne-am hotarat sa ramanem acolo doua nopti asa ca m-am dus sa negociez pretul. Sa va povestesc cum negociez, ca am gandit o intreaga smecherie:

Baietii trebuie sa stea in masina, ma duc doar eu. La receptie intreb cat costa campingul si daca unul dintre noi poate dormi in masina, ca sa platim doar pentru un cort. Suntem la buget redus. E posibil? Sau cand aud pretul, las sa-mi pice fata a dezamagire si tristete ca e asa de frumos locul, dar nu ne putem permite sa stam. De cele mai multe ori, receptionerul (care foarte des e de fapt patronul) se imbuneaza si ne face reducere pentru ambele corturi. O data mi-au stricat baietii tot spilul, au iesit din masina si m-am intimidat si alta data mi s-a spus: Daca nu ai bani sa stai la hostel, de ce calatoresti? (mda) dar de cele mai multe ori tehnica a functionat perfect. Evident :)

Bun. Si hostelul asta avea campingul pe plaja, camere intr-o curte interioara si un bar mare in mijloc, cu o masa de biliard, fotolii si banci. Toti cei care erau cazati acolo sau frecventau barul hostelului aveau peste 35 -40 de ani, noi eram cei mai tineri. Veneau dupa-amiaza cu motocicletele si stateau la baut si la jucat biliard pana noaptea tarziu. Dimineata se duceau sa faca surf. Eu nu am fost in Vama Veche decat o data, dar din cate am auzit, cred ca locul asta e cam ca in Vama. Mult alcool, multe tigari, multi hippies.

Printre ei - doi motociclisti grasani, cu tatuaje peste tot, par lung si barba. O blonda fosta campioana la judo (am aflat ulterior), nu tocmai delicata. Si inca un cuplu, veniti tot cu motorul, mai pirpirei asa, dar prieteni buni cu grasanii. Plus un englez care nu se dezlipea de bar si iubita lui. Maaaa, si s-a incins o bataie.... ca-n filmele americane! Nici nu-ti putea fi mila, ca prea era ca-n filme!

Nils juca biliard, David scria scrisori si eu incarcam poze pe net. Si numai deodata Jbam! Bum! Bof! se prabusesc doua matahale de o suta de kile la trei metri distanta, sar inca vreo 5, se sparg sticle, se rastoarna unii peste altii, se impart pumni, se rup tricouri si camasi, se tipa, ma rog...scenariul tipic intr-o bataie. Eu raman cu gura cascata vreun minut, inchid ecranul laptopului incetisor ca sa nu ma ia la ochi vreun din asta cat dulapul si ma indrept inspre David cu un ranjet pe fata: E prima noastra bataie de motociclisti!

Mai zic de folia de alumuniu si gata. David sforaie sub plasa de tantari iar eu mi-am incins genunchii de la bateria laptopului, asa ca ma grabesc sa termin.

Dupa hostelul cu hipioti, am ajuns la altul, de ecologisti. Voi pune poze sa vedeti, e un loc de poveste. Au cativa cai, doi caini, pisici, e plin de copaci, verdeata si anunturi peste tot. In baie: 'if it's yellow, let it mellow; if it's brown, flush it down'. In bucatarie: inchide usile ca vin babuinii, stinge lumina cand pleci, strange apa in chiuveta daca vrei sa speli vase, nu o lasa sa curga. La gunoi: pune plasticul aici, resturile organice dincolo, sticla dedesubt.

Am vrut sa facem niste legume pe gratar si nu aveam folie de aluminiu. Ne-au dat de acolo dar ne-au rugat sa o spalam dupa, ca vroiau sa o refoloseasca. Oamenii aia nu aruncau nimic. Am descoperit fara sa vrem un dulap plin cu cioburi de cani si farfurii. Din doze goale de Coca-Cola faceau scrumiere (de ce ar fi nevoie de atatea jdemilioane de scrumiere urate? Unu. Si doi: cum poti fi ecologist pana in maduva oaselor si incuraja fumatul in acelasi timp?)

Eu cu David am dezbatut doua zile daca e exagerat sau nu sa speli folia de aluminiu dupa ce o folosesti si sa strangi cioburi de la farfurii sparte, ca poate poate o sa gasesti o modalitate sa le reciclezi intr-o buna zi si ca sa eviti sa le arunci in mediul inconjurator. Dezbaterea ramane deschisa.

Azi plecam intr-un sat, sa muncim in gradina de legume a unui orfelinat. Scriu cand vin.

Moartea lui Ivan Ilyici

Nu pot accepta normele societatii in care traiesc doar pentru ca o majoritate le impune unei minoritati. Din clipa in care am deschis ochii 'normalul' mi-a fost definit de cei din jur. Cu cat calatoresc mai mult, cu cat intalnesc mai multi oameni cu atat mai ridicola mi se pare ideea asta de normal. In Berlin e normal sa stai pe malul unui lac gol pusca, sa separi gunoiul si sa cumperi bilet de tramvai la 3 dimineata desi esti sigur ca nu va veni controlul. In Iasi e normal sa-ti tii geanta stransa sub brat de frica sa nu ti se fure portofelul. In Cape Town e normal sa fii alb si sa nu folosesti mijloacele de transport in comun pentru ca toti albii au masina. In Africa de Sud e normal sa auzi ca Mandela a fost de fapt un terorist si un criminal. In Franta e normal sa stai pe partea dreapta a scarii rulante ca sa-i lasi pe ceilalti sa treaca. In Santiago nu. In familia Firome e normal sa nu te ridici de la masa pana nu au terminat toti de mancat. In familia Ursuleanu e normal sa te plimbi prin casa cu un cabanos in buzunar.

Ce e normalul asta? De ce trebuie sa ma supun eu normalului? Ma supun de frica, de jena, de necuraj. Ma supun pentru ca de obicei majoritatea care stabileste regulile ma face sa-mi fie rusine si sa ma simt vinovata pentru ca eu nu vreau sa ma incadrez in tipar, sa intru intr-o cutie gata facuta, special pentru mine.

Figuram cu totii pe niste liste. Ca participanti la o cursa al carei start este egal pentru toti. Mai egal pentru unii decat pentru altii, binenteles, dar se presupune cel putin teoretic ca pozitia la start nu depinde decat de abilitatile, calitatile, talentele sau fortele fiecaruia. Doar meritele proprii vor determina pozitia finala pe respectivele liste.

Cei care ajung primii la linia de sosire, sunt admirati, aclamati, respectati, iubiti, invidiati. Sunt si cei care au cei mai multi bani, cele mai frumoase case sau cele mai numeroase premii. Succesul lor este pus (pe buna dreptate de cele mai multe ori) pe seama muncii, inteligentei, ambitiei, perseverentei. Cei care se opresc la jumatate sau nu alearga indeajuns de repede sunt fie lenesii, fie cei mai putin inteligenti, carora le lipseste vointa si ambitia sau cei care, dintr-un motiv sau altul si-au pus piedici in propria reusita.

Exista si un comitet de organizare, din care cu totii putem face parte. Se traseaza linia de sosire, se stabilesc categorii, se clasifica, se impart premii si aplauze.

Nimic rau sau neobisnuit in asta.

Dar daca o fi vreunul caruia nu-i plac cursele? Unul care isi da seama intr-o zi ca el nu e el doar pentru ca poate fi comparat cu alt alergator. Eu sunt mai bun (rapid, destept, realizat, fericit, implinit)/mai putin bun/la fel de bun ca celalalt. Eu sunt si basta. Nu am chef azi de cursa. Si totusi e obligat sa participe.

Cursa are diferite categorii si subcategorii. Nu numai ca se presupune ca trebuie sa participi, dar trebuie neaparat sa-ti alegi si o categorie (sunt unele pe care nici macar nu le alegi, iti vin din nastere; in Africa de Sud categoria culorii e foarte importanta). Un exemplu: avocatii, doctorii, contabilii, inginerii. Sau scriitorii, pictorii, muzicienii. Sau menajerele, frizerii, zidarii, instalatorii.

Capcana e ca in functie de categorie, ti se atribuie anumite virtuti si valori de catre cei din jur. Daca o alegi pe prima esti mai bine vazut si mai apreciat decat daca o alegi pe ultima. Mai mult de alergat, mai mult de muncit, de gandit, de studiat si deci mai multi bani, mai mult prestigiu, mai multa recunoastere.

Ce nu inteleg eu e de ce conteaza mai mult categoria in care te afli decat cursa in sine? Ca vrem, ca nu vrem, suntem obligati sa participam in cele din urma. Dar de ce ni se atribuie merite si valori in functie de categoria aleasa (sau nealeasa, vezi Africa de Sud) si nu in functie de CUM alergam?

Doctorul, inginerul sau avocatul pot fi mincinosi, increzuti, lasi, corupti, slabi, fricosi, rasisti. La fel si muncitorul, femeia de serviciu sau soferul de tir. La finis, conteaza mai mult ca am muncit cu sapa sau cu stiloul sau felul in care am facut-o?

Conteaza ca putem urca pe podium, printre primii, desi pentru a ajunge acolo am compromis pasiuni, principii, familie, timp, vise si am acumulat neimpliniri, frustrari, slabiciuni, temeri? Care e dovada ambitiei, perseverentei si inteligentei noastre? Diploma din sertar si cartea de vizita?

Asta nu inteleg eu. Vorbim cu totii despre cat de frumoasa e cursa asta, despre cat de repede se termina daca nu suntem atenti, despre telul nostru comun de a gasi fericirea, cand de fapt tot ce ne intereseaza e categoria din care facem parte.

Am fost ieri in Soweto (South Western Township), acolo unde au trait Nelson Mandela si Desmond Tutu si unde a murit, pe 16 iunie 1976 Hector Pieterson, un baiat de 13 ani care iesise in strada alaturi de alti 15.000 de elevi ca sa demonstreze impotriva apartheidului.

Nu am vizitat casa lui Mandela pentru ca era scumpa intrarea, dar printre gratiile gardului de fier am citit asta:

'Cand judecam progresul nostru ca indivizi avem tendinta sa ne concentram pe factori exteriori, cum ar fi: pozitia sociala, influenta si popularitatea, bogatia si nivelul de educatie... dar factorii interiori ar putea fi cu mult mai importanti in evaluarea dezvoltarii noastre ca fiinte umane: modestia, puritatea, generozitatea, absenta vanitatii si dorinta de a-i servi pe cei din jur – calitati la indemana fiecarui suflet omenesc.'

Crede si nu cerceta. NOT.

Azi am ajuns in sfarsit in Maputo, Mozambique dupa 73 de zile in Cape Town si 20 de zile pe coasta de est a Africii de Sud: Montagu-George-Wilderness-Knysna-Jeffrey's Bay-St.Francis Bay- Nature's Valley-Chintsa-Coffee Bay-Port St.John's-Durban-Drakensberg-Johannesburg.

Planuisem sa stau trei saptamani in Cape Town, am stat doua luni. Vroiam sa facem autostopul pana in Johannesburg, pana la urma am inchiriat o masina si am impartit costurile cu un neamt cunoscut pe CS. Eram convinsa ca am impachetat doar strictul necesar de haine, medicamente si carti, ca sa-mi dau seama azi, cand pentru prima data a trebuit sa car in spate rucsacele, ca am luat prea multe lucruri. Am tinut neaparat sa trecem prin Malawi si intr-un final ne-am razgandit, pentru ca am aflat de TAZARA, un tren care traverseaza toata Zambia si Tanzania, pana in capitala Dar es Salaam.

Imi dau seama cata dreptate am avut sa nu-mi creez asteptari in ceea ce priveste calatoria si locurile pe care le voi vedea. Aproape nimic din ceea ce mi-am imaginat ca se va intampla nu s-a intamplat si tot ceea ce as fi calificat inainte de plecare drept imposibil a devenit posibil. Repet si eu, ca atatia altii care au traversat continentul, ca europeenilor le-a fost creata o imagine mult distorsionata despre Africa.

Pronunt in gand Africa, Africa si imi dau seama ca pentru cei de acasa, care nu au avut nici mijloacele si nici norocul meu de a veni aici, Africa este de fapt A-Frica. Teama, spaima, frica de continentul care ne trimite vesti despre malarie, holera, genocide, guverne corupte, crime, macete, Ak-47, seceta, foamete, piraterie. Am reinvatat ceva de cand sunt pe drum, printre multe altele: suntem creatorii propriei realitati.

Cele mai inspaimantatoare povesti despre Africa de Sud le-am auzit de la nemtii calatori ca si noi (ii numesc doar pe ei pentru ca sunt foarte multi turisti din Germania aici) sau de la localnici. Repet cuvant cu cuvant ce mi s-a spus de nenumarate ori: In Johannesburg nu te poti duce in centru sau intr-un township pentru ca risti sa fii omorat sau in cel mai bun caz asaltat si jefuit. In Cape Town la fel. Mijloacele de transport in comun sunt complet nesigure si cel mai indicat este sa te deplasezi cu propria masina.

In Johannesburg mai ales, aveam impresia ca traiesc intr-o realitate paralela pur si simplu: cei care traiesc acolo cred una, eu alta. Este orasul care ilustreaza perfect frica si paranoia extrema a celor care se complac in propria ignoranta stupida, lene si comoditate. Albi care nu luasera in viata lor un maxi-taxi sau nu fusesera niciodata in Soweto (cel mai mare township) ne-au vorbit despre toate pericolele pe care le-am putea intalni daca ne-am duce singuri in centrul orasului sau in Vilakazi, strada pe care a locuit Mandela in Soweto.

O nemtoaica pe care am intalnit-o intr-un hostel mi-a povestit ca desi i-a placut Cape Town, nu ar trai niciodata acolo pentru ca i s-a spart masina si i s-a furat aparatul foto. Incerc din rasputeri sa fiu toleranta si sa-mi tin gura inchisa cand aud astfel de povesti, ca sa nu-i jignesc pe cei pe care-i ascult. In schimb va scriu acum si ma descarc voua:

Nu poti sti niciodata ce se intampla in centru daca nu te duci sa vezi cu ochii tai. Nu inteleg cum ne putem numi rationali si inteligenti atata vreme cat acceptam o realitate de mana a doua, ce spun eu, de a enspea mana, o poveste despre o crima sau un asalt auzita de la un prieten care a auzit-o la alt prieten care la randul lui a aflat-o de la alt prieten. Cum poti lua de buna, fara a pune nici o intrebare paranoia bolnava, ignoranta sau simpla naivitate a unora?

Chiar inainte sa plec din Berlin, m-a sfatuit cineva sa-mi dau jos bratara de la mana (care e stransa atat de bine incat nu o pot scoate decat cu un patent) pentru ca daca voi fi jefuita, risc sa-mi fie taiata si mana. A fost greu sa rezist tentatiei de a o scoate. Pentru ca si mie mi-era frica si habar n-aveam ce ma astepta. Dar n-am cedat. N-am putut accepta sa-mi asum frica altcuiva. Nu am dat-o jos si nu a fost un act de curaj. Nu e nimic curajos in a-ti cunoaste limitele si a nu permite altora sa ti le impuna pe ale lor.

In cele doua luni in Cape Town m-am simtit in siguranta deplina. Am folosit doar maxi-taxi, am fost in townshipuri, am mers pe jos dupa 7 seara, in Johannesburg si Durban am fost in centru, am vizitat Soweto si am avut incredere de cele mai multe ori in indicatiile date de necunoscuti pe strada atunci cand intrebam directia.

In toate locurile si situatiile astea nu am vazut picior de alb, inafara de turistii ocazionali. Nici un alb nu ia maxi-taxi, nici un alb nu intra in SHOPRITE (supermarket), nici un alb nu pune piciorul in centrul Johannesburgului. In schimb cele mai multe hosteluri din orasele mari au patroni albi care-i sfatuiesc pe turisti si calatori sa nu care cumva sa se aventureze singuri, fara un ghid sau un taxi.

Cum naiba sa nu fim paranoici in Europa? Se intorc Fritz sau Otto acasa din calatoria in Africa (de Sud) si le povestesc alor lor ca nu au fost in Soweto sau Johannesburg, pentru ca li s-a spus ca sunt locuri foarte periculoase. Sunt mai putine Andre din Romania in Africa de Sud care sunt obisnuite sa nu-si lase lucrurile de valoare in masina sau care nu sunt intr-atat de naive incat sa se plimbe prin locuri dubioase si pustii ca sa dea ocazia unui asalt.

Ma certam cu mama zilele trecuta pe tema asta, ea ma intreba ce vreau sa demonstrez ducandu-ma in centrul orasului in ciuda sfatului unui localnic care se presupune ca stie mai bine decat mine. Nu vreau sa demonstrez nimic, nu vreau sa bravez sau sa o fac pe-a curajoasa. Numai ca ma conving tot mai mult de chestia asta, ca suntem creatorii propriei realitati, si intr-a mea frica irationala nu-si are locul, mai ales cand e vorba de semenii mei.

Stiu ca e mai usor sa iei de-a gata o idee, o convingere, o parare, o pozitie. Dar e de bun-simt sa citesti o carte inainte sa o critici, sa cunosti un om inainte sa il judeci, sa vizitezi un loc inainte sa spui daca iti place sau nu, sa te indoiesti inainte sa crezi orbeste. Asa ca eu nu incerc s-o fac pe-a curajoasa, si doar pe-a simtita.

Albii sau turistii nu se duc in cartierele negrilor. Negrii nu se simt bineveniti in cartierele albilor. O fi abolit astia apartheidul pe hartie, dar nu si din mintile celor mai multi. Exista segregare si rasism si le-am ascultat cu propriile urechi si vazut cu proprii ochi. Iar frica sta la baza psihozei asteia. Ne este frica de ceea ce nu cunoastem. Nu spun si nu voi descoperi nimic nou in toata calatoria asta a mea. Dar imi dau seama, mereu cand ies din zona de comfort si imi testez limitele, ca am nevoie sa-mi reamintesc si sa reinvat esentialul.


 click aici pentru poze

Roadtrip

Suntem de trei zile pe drum. David a ajuns in Cape Town acum 2 saptamani si am ramas atat de mult pentru ca vroiam sa mai stau cu Tuariq si inca nu eram hotarati cum vom calatori. L-am gasit pe forumul CS pe Nils, un neamt care cauta doua persoane cu care sa imparta costurile unei calatorii cu masina, din Cape Town inspre Johannesburg, cu opriri pe Garden Route, Wild Coast si in Durban. I-am scris, ne-am intalnit si ne-am hotarat ca vom incepe calatoria cu el. As fi vrut sa facem autostopul, dar mi-am spus ca vom avea ocazia mai tarziu, cand ajungem in Mozambique. Nu am calatorit niciodata cu masina pe o distanta atat de mare, intr-un adevarat roadtrip. Nils e la fel de flexibil ca si noi in ceea ce priveste opririle si locurile pe care vrem sa le vedem; suntem liberi sa alegem orice directie, timp de oricate zile vrem. Ma rog, mai mult sau mai putin. Pe 23 februarie trebuie ne urcam in autobuzul spre Maputo, Mozambique.

Masina costa aproape 6 euro pe zi de persoana de inchiriat, fara benzina, deci suntem la regim (reis mit scheiss cum spune Nils): paste, orez, ton, legume si fructe uscate. Autostopul ar fi fost gratis, dar am fi cheltuit mai mult pe mancare, nu doar pentru noi ci si pentru membrii din CS care ne-ar fi gazduit. Trebuia sa le gatesc macar o cina in semn de multumire sau sa-i scoatem in oras.

Problema e ca nu mai fumez si am o pofta de mancare nebuna. Dar incerc sa ma motivez si sa rezist tentatiilor din supermarket. Cu cat cheltui mai putin, cu atat voi vedea mai multe locuri. Mi-e o frica teribila sa verific pe internet cati bani am in cont, orice-ar fi oricum nu pot da inapoi si voi continua calatoria, chiar daca va trebui sa ma opresc pe undeva sa muncesc o perioada.

Ca sa va dati seama cat de zgarcita m-am facut, va spun ca prefer sa dorm in masina si sa las baietii sa doarma in cort, doar ca sa nu mai platesc si eu locul de camping. Si e doar 5-7 euro. Mai rau e cu mancarea si cu tigarile. De iesit in oras nu poate fi vorba, carne nu cumparam aproape deloc si mi-e o pofta de mor de fumat. Dar nu ma plang! Pastele cu ton si ulei de masline au un gust nemaipomenit dupa o zi de urcat pe munte si stelele africane la care ma uit seara inainte sa ma bag in cort imi inmoaie genunchii.
Acum vreun an imi pusesem in cap sa am o zi pe saptamana in care sa nu mananc nimic pana la apusul soarelui, in spirit de solidaritate cu cei care traiesc cu mai putin de 1 euro pe zi. Era intr-o duminica, iarna, cand se innopta devreme. Pe la 4 dupa-amiaza ma tavaleam deja in pat de foame si binenteles ca n-am rezistat, desi ziua nu era asa de lunga. Noroc de calatoria asta in Africa, o sa pot fi iar solidara!

Nu v-am povestit ca am vazut foci, pinguini si delfini innotand pe langa feribotul care ne-a dus pe Robben Island. Nu stiu exact in ce pozitie innotau focile in mijlocul oceanului, le-am vazut doar labele ridicate in sus, de parca ne faceau semne cu mana din apa. M-am asezat pe puntea din fata a feribotului, chiar la margine, si eram singura care tipa din toti rarunchii: Uite delfiniiii!!! Uite pinguiniiiii! Uite focileeeee!

De cand am plecat din Cape Town am mai vazut un fund de zebra, doi babuini, o turma de struti si o multime de pasari ciudate.

Mi-am dat seama ca am stat doua luni in Cape Town, aproape tot atat cat am stat si in Santiago. Au trecut ca doua zile si la fel ca in Santiago, am cunoscut oameni extraordinari. Afrikaners, Zulu, Xhosa (Mandela e Xhosa iar unul din membrii care m-a gazduit e Zulu), dar si din Corea, Taiwan, China, USA, Franta, Bangladesh, Argentina, Italia, Germania, Mozambique. Multi dintre ei muncesc sau studiaza in Cape Town.

Desmond Tutu, cel de-al doilea parinte spiritual al Africii de Sud, a organizat un mars pentru pace in septembrie 1989 (ultimul considerat ilegal din timpul apartheidului). In discursul sau, tinut in fata a 30 de mii de capetonieni, si-a numit tara 'natiunea curcubeu'. Mi se pare incredibil si fascinant amestecul de culturi, de limbi, de savori, de etnii, de sunete, de culori... La pranz mananci chowmein sau sushi, apoi seara bei o caipirinha in timp ce joci Indian War Signs cu prietenii tai din Filipine sau Madagascar. Cand ai timp sa te plictisesti sau sa te opresti din invatat? Va promit eu ca niciodata.
Asa e si pe planeta mea, putin din Romania, Franta, Chile, Germania, un pic de portugheza, swahili, italiana, cateva cuvinte in Zulu, paste cu pesto, chili con carne, guacamole, salsa, reggaeton, Edith Piaf. 
Africa de Sud si Cape Town ma asteptau de multa vreme.  Nu am fost eu cea care a adoptat orasul, ci el s-a pregatit special pentru venirea mea si cand ne-am intalnit ne-am spus: 'Ah, in sfarsit ai ajuns!' 'In sfarsit, te-am gasit!'