Cidadela da crianças – Oraselul copiilor

Vroiam sa stam doar trei zile in Maputo, am stat o saptamana jumatate. Week-endul l-am petrecut in Oraselul copiilor, un orfelinat care apartine tot de Humana.

Sa explic intai ce inseamna Humana: cineva care vrea sa faca voluntariat in Africa, Asia sau America Latina petrece intre 6 – 10 luni in Norvegia, Suedia sau Anglia intr-un centru Humana pentru a face training si pentru a strange fonduri pentru organizatie. Dupa cele 6 luni este trimis, in regim all-inclusive (transport dus-intors, cazare, asigurare medicala, chiar si salariu), fie in India, Mozambique sau Ecuador sa lucreze pentru unul din proiectele in desfasurare.

Eu descoperisem Humana acum doi ani si intrasem in legatura cu cineva din organizatie, hotarata sa plec in Africa prin ei. Am aflat ulterior ca fusesera acuzati de abuzuri, deturnari de fonduri si ca in Franta erau declarati sectanti asa ca am renuntat si mi-am spus ca aveam dreptate sa plec pe cont propriu ca de obicei, fara sa ma complic cu tot felul de ONG-uri.

Am stat doua zile la orfelinat si ne-am hotarat sa mai ramanem inca o saptamana ca sa ne putem intoarce in urmatorul week-end. (La fel ca la ADPP, voluntarii nu aveau voie sa primeasca vizitatori si de aceea ne-am dus la copii de vineri pana duminica, cand nu era nici un administrator Humana acolo).

In Oraselul copiilor l-am cunoscut pe David, un belgian care lucra acolo de 4 luni. Era profesor, infirmier si tata pentru 40-50 de copii intre 5 si 20 de ani si singurul adult prezent sambata si duminica. Locuia in doua camere si o bucatarie, facea dus intr-o caldare si singurul lux pe care il avea era un frigider plin cu sticlele de apa ale copiilor puse la racit. Conditiile in care traiau David si copiii sunt de nedescris. Gandaci, soareci, tantari, serpi, saltele ude de pipi, mamaliga cu zeama la pranz si o chifla pentru mic-dejun, rani infectate, caldura insuportabila, haine murdare, toate astea si inca pe atat m-au socat nu pentru ca nu imi imaginasem niciodata ca fiinte umane pot trai in asemenea conditii ci pentru ca pentru prima data le-am vazut cu ochii mei si le-am trait si eu partial macar, timp de doua week-enduri. Humana nu ii ajuta pe copii.  Le dau apa, mancare si medicamente suficiente cat sa-i tina in viata doar.

De cum am intrat pe poarta, ne-au luat in primire vreo 20 de copii. Au tabarat pe noi, ni s-au catarat in brate si nu ne-au mai lasat de la 10 dimineata pana la 10 seara cand ne-am culcat franti de oboseala.

Ne-au tras de par, de barba, de parul de pe picioare, ne-au facut codite, ne-au scarmanat, ne-au impins, ne-au fugarit, ce nu ne-au facut? Davidiiiii, Anaaaaaa, Davidiiiii, Anaaaaa, uite-asa, doua zile intregi. Se joaca si traiesc de parca nu ar avea un maine. Acum. Asta e cuvantul. Traiesc acum. Nu exista nici trecut, nici viitor. Timpul prezent doar.

Aveam o sticla de apa si imi tot cereau sa bea. Eu le spuneam: duce-ti-va la cismea, ca este apa, asta e sticla mea. Rafael imi raspunde: Ba nu e sticla ta, e a tuturor.

Mae are 5-6 ani si ii e foame tot timpul, asa ca mananca insecte si ganganii pe care le gaseste in iarba. Ii place sa se dea in spectacol si se pune pe plans de la orice nimic, numai ca sa-i dai atentie. O adevarata drama queen.

Aidei ii place sa se joace singura si am vazut-o de multe ori asezata pe prispa cladirii unde sunt dormitoarele fetelor, privind in zare. Intr-o seara am gasit-o asa, stand pe prispa si cand am atins-o, ardea de la febra. Are HIV si racise si cum nu exista o masina care sa-i duca pe copii la spitalul din oras, nu o vazuse nici un medic. Nu scotea nici un sunet si de abia misca capul a 'da' sau 'nu' cand o intrebam cate ceva. Dupa o noapte si o zi in care am incercat sa o punem pe picioare, i-am auzit vocea in sfarsit si am primit cadou un zambet.

Manuele are vreo 7 ani, este copia fidela a lui Chris Rock si danseaza la fel de bine ca Michael Jackson. Daca il supara sau contrariaza ceva, se inchide in el si refuza sa vorbeasca. Nu te lasa sa-l atingi sau sa-l imbratisezi. Dar cand ii trece, e sturlubatic, jucaus si galagios.

Rafael are in jur de 10 ani si e atat de puternic incat il putea ridica in brate pe David fara probleme. Cand i-am dus la plaja pe copii ne-a carat rucsacele tot drumul. Ii placea sa ma imite si sa ma necajeasca.

Adimira, Luisinha, Florinda, Manitu si inca multi altii carora nu am reusit sa le invatam numele...

Ma schimbam la fata cand vedeam zoaiele pe care le mancau sau le miroseam camerele in care locuiau, iar lor nici ca le pasa. Pentru ca ei habar nu au ca exista patucuri cu cearsafuri albe, curate, ca exista mame care iti panseaza bubele si nu le lasa sa se infecteze, ca exista milioane de jucarii de tot felul si ca in alte parti ale lumii este de fapt posibil sa ai ceva care sa fie numai si numai al tau.

Seara am mancat paste cu ulei de masline, am facut posta o tigara si o Cola cu David belgianul si ne-am culcat murdari si transpirati. La sfarsitul zilei iti dai seama ca nu ii poti ajuta, nu ii poti salva. Tii in brate o fiinta care nu are nimic, dar nimic, nici un capat de ata. Daca tie ti-e foame, ei ii este si mai foame. Daca tu esti bolnav, ea este si mai bolnava. Daca tu tanjesti dupa o imbratisare, ea nici macar nu are cui sa i-o ceara. Si-atunci uiti de tine si ii dai toata bucata de paine, toata sticla cu apa si o imbratisezi strans tare. O iei in brate ca sa-i stergi lacrimile si mucii si stai in pat langa ea, pana ii trece febra sau criza de astm. Cand te recunoaste a doua zi, cand isi aduce aminte ca tu ai fost cel care a venit noaptea sa-i dai ceai cu lingura, iti zambeste. Zambetul ala m-a facut sa uit de toti si de toate. M-a facut sa uit de voi, sa nu vreau sa ma mai intorc acasa si sa raman cu ei acolo. E drog.