Naelewa Kiswahili

Ieri mi-am pus rochia galbena pe care mi-am cumparat-o in Stone Town si cerceii Maasai si am fost in portul din Mwanza sa cautam un feribot de marfuri care sa traverseze lacul Victoria si sa ne duca tocmai pana in Kampala, in Uganda. Ma simt frumoasa cand imi incrucisez privirea cu vreun localnic care-mi zambeste si-mi spune din ochi ca-mi sta bine Africa. 

Eu tambem estou bem

In Mozambique oamenii sunt timizi, nu strigau dupa noi Muzunguuuu! ca in Tanzania si daca ne plimbam prin vreun sat unde nu se duc turistii de obicei, eram priviti cu interes dar fara a trezi nici o reactie deosebita. In schimb, in momentul in care deschideam gura sa spun 'Bom dia, tudu bem?' li se lumina fata intr-un zambet pana la urechi. Parca atat asteptau, sa vada ce facem sau zicem noi, ca sa se hotarasca si ei cum sa ne primeasca. Felul in care am fost primiti in Mozambique si faptul ca pana acum este tara noastra preferata se datoreaza in mare parte faptului ca vorbeam portugheza si ca interactiunea cu localnicii a fost mult mai intima astfel.

Am invatat jocul asta al zambetelor si cuvintelor de salut si ne-a fost de mare ajutor peste tot pe unde am fost, mai ales in Ituha, in satul unde am locuit trei saptamani. Herman ne-a dat doua biciclete ca sa ne putem duce din cand in cand in oras, in Mbeya iar eu m-am decis ca singura metoda ca sa-i linistim pe sateni ca avem intentii bune si ca desi suntem Muzungu nu le vom face nimic rau e sa strig din toti bojocii Jamboooo! Shikamooo! Habari ganiiiii! in timp ce treceam in viteza cu bicicleta pe ulitele satului.

Placerea noastra cea mai mare era sa ne intalnim cu un grup de copii sau de elevi si sa-i salutam noi primii ca sa auzim raspunsul lor, in cor, ca la scoala: Nzuuri!

Sau ma uitam la fata femeilor in varsta cand le spuneam Shikamoo (care e ca un fel de saru'mana) numai ca sa le vad reactia si zambetul surprins pentru ca o Muzungu stia sa le salute cu respectul cuvenit.

Cand am luat Tazara, trenul care traverseaza Zambia tocmai pana pe coasta Tanzaniei, ma cocotam pe geam de fiecare data cand ajungeam printr-un sat. Cum distantele sunt mari si satele sunt foarte izolate, trecerea trenului trebuie sa fi fost una din atractiile principale ale localnicilor. Vedeam de departe cum alergau copiii de-a lungul lanurilor de porumb si se adunau pe o movila de pamant ca sa faca din mana trenului. Daca nu opream, aveam timp sa vad doar o multime de dintisori albi si manute negre care se agitau energic. Eu nu ma lasam mai prejos si le raspundeam la fel, cu miscari entuziaste din brate si aratandu-mi dintii intr-un zambet larg.

Daca nu aveti timp sa veniti in Zambia sa luati trenul ca mine, poate reusiti sa va duceti in Paris. Gasiti un pod deasupra Senei, asteptati sa treaca un feribot cu turisti si faceti-le din mana. E aceeasi emotie, bucurie pura atunci cand niste necunoscuti se saluta intre ei de parca s-ar cunoaste de cand lumea.

Mr. Ally

Am pomenit de Mr. Ally dar nu am apucat sa va povestesc nimic despre cum a fost sederea noastra la el. In ciuda faptului ca am fost putin suparati pe Herman ca ne-a trimis sa facem raportul despre scaunele cu rotile fara nici un fel de pregatire prealabila si credeam ca va fi un fiasco, calatoria noastra in Kahama s-a dovedit a fi o ocazie rara pentru calatori ca noi de a vedea cum traiesc familii de diferite clase sociale in Tanzania.

Domnul Ally e cu siguranta mult mai bogat decat Herman sau satenii din Ituha, satul unde am locuit noi. Are doua case imense, fiecare cu cel putin 5-6 camere, cu ferestre adevarate, electricitate si bai in interior. Seara eram invitati in sufragerie sa ne uitam la televizor in timp ce mama Fatuma (sotia) si Fatuma (fiica) pregateau cina. Apoi ne mutam in salon, unde era masa si Fatuma ne aducea apa intr-un lighenas sa ne spalam pe maini. Mancarea era mai variata ca in Ituha, inafara de ugali (mamaliga), orez si tocanita de frunze de fasole sau dovleac, am probat si casava fiarta cu alune prajite si sarate si ceai de mdalasini (scortisoara) cu lapte. Carne putina, taiata cubulete, mai mult oase si grasime decat carne macra.

Baietii lui Ally, sotia sau Fatuma nu luau niciodata cina cu noi. Mancau cu totii in bucatarie, asezati pe jos in semicerc si in ordine crescatoare. Nu stim daca era din cauza noastra, pentru ca eram musafiri si nu vroiau sa ne deranjeze sau asta era obiceiul in casa. Ne-a surprins insa raportul dintre Mr. Ally si sotia si fiica lui. Mama Fatuma si Fatuma, odata cina servita, nu mai intrau in salon daca nu erau chemate expres. Nu vorbeau niciodata daca nu erau intrebate si il tratau pe Mr. Ally mai mult ca pe un sef decat ca pe un sot sau tata.

Acelasi comportament l-am observat si in casa parintilor mamei Fatuma. Socrul lui Mr. Ally, judecatorul satului din cate am inteles, ne-a facut o primire de zile mari in schimb de abia am vazut-o la fata pe mama-soacra. Mama Fatuma si mama ei au stat tot timpul in bucatarie, aparand doar ca sa aduca oalele cu orez si mamaliga si sa ia farfuriile murdare. Cand mama Fatuma intra in camera unde fuseseram invitati facea o mica plecaciune si nu ii privea in ochi nici pe tatal ei si nici pe sot.

Mr. Ally ne-a povestit mai tarziu ca pe drumul spre casa socrilor tot satul ne urmarise cu privirea ca sa vada in ce casa intram. Se pare ca a fost o mare onoare faptul ca niste 'persoane importante' ca noi i-au vizitat familia. Cand ne-a spus asta, eu m-am repezit sa-i raspund ca nu, nu, nu suntem deloc importanti, din contra. Dar m-am oprit in mijlocul frazei pentru ca mi-am dat seama ca poate i-as fi jignit pe ei cu modesta noastra conditie, dupa toate pregatirile facute si tot ceremonialul vizitei noastre.

Kendwa

Pongwe

Zanzibar, Stone Town

Zanzibar

copii din Isaka

scrisori pentru Chile

Drumul spre iad

In prima saptamana Herman ne-a trimis in Kahama, in nordul Tanzaniei. Organizatia lui, in colaborare cu guvernul, a primit in urma cu un an jumate vreo 2000 de scaune cu rotile care au fost oferite persoanelor invalide in diverse regiuni ale tarii. Donatorii (freewheelchairmission.org) asteptau un raport despre cum fusesera repartizate scaunele si ce parere aveau despre ele cei care le foloseau. Din lipsa de fonduri si timp (Herman ne spunea in fiecare zi ca 'am multe, multe proiecte') raportul nu fusese facut inca asa ca ne-am ocupat noi de asta.

Am calatorit doua zile si am ajuns in Kahama, unde trebuia sa ne astepte unul dintre consilierii locali care urma sa ne ajute cu cazarea, transportul si interviurile cu localnicii. Consilierul a venit insotit de Mr. Ally, ingerul nostru pazitor in cele 5 zile petrecute in regiunea Kahama.

El ne-a gazduit, ne-a hranit, ne-a fost translator si sofer. Cum satele din imprejurimi nu au drumuri pavate si suntem in sezonul ploios Mr. Ally a facut rost de doua motociclete si de inca un sofer si uite-asa am cutreierat timp de doua zile patru-cinci sate in cautarea invalizilor care primisera scaunele.

Am fost pe unde nici nu va inchipuiti, am traversat plantatii de orez si fasole, lanuri de porumb, mlastini, balti, am cunoscut un vraci batran, am primit cadou doua bratari de plastic si o punga de alune, am vazut si ascultat putin din viata taranilor din Tanzania si in sfarsit, am invatat ca bunele intentii nu sunt nici pe departe suficiente.

Din cate am inteles, cei de la freewheelchairmission fac scaune cu rotile in China si apoi le trimit, in serii de cate 550 de scaune o data la 3 luni in diverse tari din lumea a treia. Cei ca noi, care vor sa ajute, intra pe site-ul lor si doneaza 59,20 de dolari iar apoi o persoana din satul Isaka, regiunea Kahama, Tanzania sa zicem primeste un scaun cu rotile gratis.

Totu-i bine si frumos pana aici. Noi in Europa sau SUA dormim linistiti ca am facut un bine iar cei de la freelwheelchairmission primesc donatii cu duiumul si publica pe site-ul lor povestile cu final fericit ale invalizilor carora cica li s-a schimbat viata. Herman si el, ca intermediar in toata povestea asta, mai baga la CV inca un proiect realizat si coordonat de organizatia lui.

Numai ca vin David si Andra, tot cu bune intentii, si-si dau seama ca in realitate lucrurile stau cu totul altfel. Guvernul Tanzaniei refuza sa mai plateasca taxele portuare pentru containerele cu scaune, NGO-ul lu' peste nu isi mai asuma nici o responsabilitate odata ce scaunele au fost trimise din China in Tanzania, iar Herman trebuie sa caute persoane care sa plateasca din buzunarul lor toate cheltuielile necesare pentru realizarea raportului, facut cu un an (!!) intarzaiere. Iar ce e si mai grav e ca saracii oameni care au asteptat ca pe nu stiu ce ajutor din lumea intaia nu se pot bucura de el pentru ca scaunele sunt facute dupa un model standard in loc sa fie adaptate conditiilor climatice si infrastructurii din tara respectiva.

Toti cei pe care i-am intervievat s-au plans ca nu pot folosi scaunele din cauza ca in sate drumurile nu sunt pavate si sunt pline de gropi iar cand ploua se umplu de noroi. Toti aveau nevoie de asistenta ca sa se deplaseze pentru ca nu puteau impinge cu mainile rotile din spate ale scaunului. Multi dintre ei isi construisera propriile scaune, cu pedale manuale in fata, mai usor de manevrat si care le ofereau mai multa independenta.

Stiti ce mi-a raspuns responsabila cu livrarea scaunelor in Tanzania de la freewheelchairmission? Va multumim foarte mult pentru raport si informatiile oferite, dar pe noi ne intereseaza doar feedback-ul pozitiv.

6 luni in Africa, 3 organizatii. Una din Europa (Humana), una din SUA (Freewheelchairmission) si una din Africa (UDF – Herman Longo). Zeci, sute de oameni implicati, milioane de euro cheltuiti si multi, multi orfani, saraci si invalizi abandonati. Nu mai dati bani celor care strang fonduri pe strada pentru cine stie ce ONG ca nu vor ajunge acolo unde trebuie. Jucarii, carti, haine si mancare? Se pare ca nici macar astea nu sunt administrate asa cum trebuie de multe ori si sfarsesc intr-un dulap ca sa adune praf vreo cativa ani sau sunt revandute pentru profitul unui grup limitat de persoane. Din pacate pentru noi toti, lumea nu poate fi salvata cu bunele noastre intentii.

Curat-murdar

Stam la lumina lumanarii in camera si-i povestesc lui David ca azi am intrat in casuta unde locuiesc copiii lui Herman. Sunt doua camere cu cate un pat fiecare si inca una principala cu un alt pat, unde fetele mai mari gatesc. Gatesc jos pe ciment intr-un fel de resou cu carbuni. E plin de zoaie, de resturi de legume si de noroi adus de afara. Cand e gata mancarea, pun un covor de rafie subtire sau se aseaza pe scaunele mici si mananca cu mana, din farfurii de plastic.

Nu sunt usi la camere, doar perdele din panza asa ca imi aprind lanterna si arunc o privire. Patul e mic, de o persoana, cu o saltea din burete neacoperit cu nimic si deasupra e o plasa de tantari gaurita. E intuneric bezna pentru ca nu sunt ferestre (la fel ca in majoritatea caselor in Ituha). Am aflat ca sunt foarte scumpe si de aceea oamenii prefera sa acopere gaurile din zid destinate ferestrelor cu caramizi. Langa pat, intr-un colt, sunt vreo doua cutii pline cu haine si alte lucruri pe care nu le disting, insirate pe jos. E atata dezordine si mizerie in camaruta ca nu indraznesc sa intru.

In timpul saptamanii le-am cumparat fetelor doua maturi si un mop cu galeata ca sa le fie mai usor la curatenie. Spalau pe jos cu un tricou jegos si indoite de spate. As fi vrut sa ii ajut pe copii sa faca o curatenie generala in casuta lor numai ca mi-a fost rusine si frica sa nu o jignesc pe mama-henry (asa o striga Herman pe sotia lui, dupa numele primului nascut).

Sunt oaspete in casa lor si poate se va gandi ca vine Muzungu, asa cum au venit atatia altii in Africa, cu dorinta de a-i 'civiliza' pe salbatici. De aceea am renuntat sa-i sterg si mucii lui Elias.

Numai ca, ii spun lui David, mie mi-e imposibil sa inteleg de ce saracia trebuie neaparat sa fie asociata cu murdaria. De ce mama-henry il sterge pe fata pe Elias cu un capat de tricou, unul din putinele pe care le are de altfel, cand ar fi mai practic sa-l spele cu apa. De ce isi lasa copiii desculti si uzi toata ziua si apoi cheltuie bani pe medicamente pentru ca sunt mai mereu cu febra? De ce o fetita de cinci ani spala scutecul plin de caca al fratiorului intr-o galeata cu doua degete de apa? De ce Monica, cea mai mica dintre frati, e bolnava de malarie desi doarme in aceeasi camera cu parintii care ar putea-o proteja cu o plasa de tantari?

Lectia cea mai importanta pe care o tot primesc de cand am ajuns in Africa e ca linia dintre bun si rau, bine si rau, minciuna si adevar, gresit si corect, normal si anormal, moral si imoral e atat de fina si atat de inselatoare incat acum ma feresc sa mai dau verdicte. Raul e bun, negrul e alb si minciuna e adevar de foarte multe ori.

Cei 4 pescari Sud-Africani, rasisti pana in maduva oaselor, persoane la care nici nu m-as fi uitat daca as fi stiut ce gandesc, ne-au tratat ca pe proprii copii. Au fost atat de ospitalieri si buni cu noi. Dupa ce masura sa-i judec? Cum sa ma decid daca ii apreciez sau ii dispretuiesc?

Mama-henry creste 4 copii frumosi si al caror zambet imi spune ca nu sunt deloc nefericiti. Am eu dreptul sa o invat cum sa-i creasca sau am datoria sa invat eu sa tac si sa accept o cultura nu mai buna sau mai rea ca a mea, ci diferita?

capulanas

fazer bolea

bolea cidade

Adimira

Mae

Intre paranteze. Grajduri, comuna Padureni, Iasi

N-ai o tigara? Gheban, da-mi o tigara. Gheban. Ghe... Nu ascult, aud, nu ascult. Toti ochii astia care vor sa ma manance, sa ma suga, sa ma traga in piept, sa ma baloseasca, cum fac sa doarma noaptea? Sau ei nu se inchid noaptea, raman deschisi, in buda la un Marasesti facut posta. Dorm de la 5 pana la 11 ca intr-o ora vine pranzul si programul trebuie respectat.

Dumnezeul lor? Dom' doctor, directorul. Sfintii? Asistenta si infirmierul. Astia doi le decid soarta. La spital n-au dreptul sa se duca, nu merge masina. Sa le cada toti dintii din gura, sa se dea cu capul de toti peretii, sa urle de durere, ce sa facem domnisoara, daca nu avem masina care sa-i duca?

Eu trec pe langa ei pe coridor, scot din sacosa doua cutii de pate, o pasta de ras, paine, rosii, un chil de banane, nu, n-am lama de ras, nimic care sa taie. Cine le schimba cearsaful pisat? Cine ii barbiereste? Se repede unul inspre mine, ma trage de brat si ma pupa. Cred ca vroia sa ma inghita. Daca l-as fi lasat, sigur m-ar fi inghitit. Pe nemestecate. Astia nu mai sunt barbati carora le este dor de femeie. Pe astia i-am preschimbat noi in maimute. Le-am facut o cusca in mijlocul padurii si am numit-o Grajduri. Maimute in grajduri. Animale. Cati o fi? Cincizeci, o suta. O suta cincizeci mananca laturi, se pisa pe ei si fumeaza chistoace in buda. O suta cincizeci care plang si nu-i stie nimeni. O suta cincizeci care stau nemiscati treisutesaizecisicinci de infinite pe an. Sfintii bat in ei ca la hotii de cai iar lui dumnezeu nici ca-i pasa, ca el are biroul peste drum si nu-i vede.

La grajduri timpul sta in loc. Se rup ochelarii, se face schimb de tenisi si ceas electronic dintr-ala de firma pentru un baton de salam si un pachet de tigari. Animalele tremura de frig iarna si se sufoca vara. Se bucura cand primesc o sticla de Pepsi Twist. Isi tin mancarea adusa de afara sub cheie. O tin la gat, atarnata de o ata. Animale cu cheia la gat. Se fura in draci sau dracii fura. Grajd de exterminare in masa. Si eu, la cativa pasi, eu stiu ca plec. Plec inapoi printre oamenii-fermieri. Ca asta suntem. Crestem animale in grajduri, le tinem la limita supravieturii pe banii statului si infiintam organizatii de protectie.

Baaaa, nici caini vagabonzi nu sunt pe acolo! Le e frica de urletele nebunilor. Daca ar sti ei ca s-ar putea obisnui si cu urletele. Mai rau e noaptea. Ca alearga vantul prin padurea aia de langa grajduri, tipa frunzele si crengile se dau de ceasu' mortii. Na, ma na, sa-ti treaca, futu-ti pastele ma-tii! Sfintii dau pumni la ficat, sa nu lase urme. Sfintii astia au familie, copii, pun o paine pe masa. Painea animalelor. Dar eu i-am simtit. Incet-incet au devenit si ei animale. Vin si se gudura, ranjesc la mine. Gheban, da o tigara! Dar nu o zic asa pe sleau. Isi lasa urechile pe spate, isi ascund coltii si dau din coada. Nu va faceti griji, ii dam noi pachetul de cafea. La revedere!

Nebunii au ochi de sticla. Sa fereasca Dumnezeu sa te pierzi in ochii aia, ca nu mai ai scapare. Te scufunzi intr-o pasta neagra, inveninata si puturoasa, ca intr-un nisip miscator si cu cat te zbati mai tare, cu atat te duci mai repede la fund. Auuuu, auuu, huuuuu! Urla disperarea animalelor si simti fiori pe sira spinarii pentru ca iti dai seama ca nu mai ai picioare si maini, ai patru labe, ai colti, ti s-au zbarlit perii pe spate si iti curg balele.

De fiecare data cand ma duc la grajduri eu nu ma uit pe ferestrele nebunilor. Mi-e frica sa nu se trezeasca animalul din mine.

Satul Ituha, Provincia Mbeya, Sudul Tanzaniei

Rad seara cu David cand ne plimbam pe ulita satului in drum spre casa si-I intreb: David, unde sunt tobele? Povestile? Africanii care se aduna in jurul focului si danseaza? Femeile cu sanii dezgoliti? Razboinicii cu sulite?

Nu sunt. Aici mamele si bunicile nu au timp de povesti se pare. Copiii nu prea sunt copii pentru ca au de spalat, de gatit, de manat vacile si caprele, de adus apa de la cismea si de carat in spate pe cei mai mici care inca nu se pot tine pe picioare. Iar razboinicii au plecat de la sat si s-au dus in oras, unde si-au facut rost de o taraba sa vanda chinezarii.

Nu sunt dusuri, apa potabila, electricitate, branza, fructe, drumuri pavate, case varuite, jucarii, haine curate, papuci, aragaze, cuptoare, chiuvete, geamuri la ferestre.

Credeam despre Mozambique ca e cea mai saraca tara din sud-estul Africii. Timp de o luna am mancat orez cu pui, paste cu ton si oua fierte. In Zambia am intrat in primul supermarket, numai ca mi-au fost spulberate iluziile imediat. Luam cate un produs si il puneam la loc pe raft pentru ca era foarte scump. La branza Feta m-am uitat, am oftat si am inghitit in sec.

Pe drum spre Tanzania imi faceam planuri ca ne vom opri in sfarsit intr-un loc pentru doua-trei luni si voi putea gati din nou. Pf! In Mozambique gaseam rosii si ceapa la piata, acum gasim ORI rosii ORI ceapa. In schimb mancam gogosi. In Mozambique erau mici, cu o gaura in mijloc si dulci. In Tanzania sunt mai mari, ca un bulgare de zapada si neindulcite. Bagam gogosi la greu. Si seara uneori, imi cumpar cate un porumb copt. Nu in fiecare zi, ca e asa, delicatesa pentru zile bune. Paste ioc, tonul si ouale sunt doar o amintire.

• Muzunguuuu! Mugiunguuuuu! (asa ne striga toti in sat, de la mic la mare)
• How are you? (intrebam noi)
• AIM FAIN (raspuns invariabil, scurt si la obiect)

• Good morning watoto!
• Gud morni ticia – toti in cor.

Nu vorbeste nimeni engleza asa ca daca iesim la cumparaturi in sat trebuie sa luam cartea de swahili cu noi.

Intr-o seara veneam spre casa si ne intalnim cu o femeie care ne face semne sa o urmam. Nu o cunosteam sau poate nu am recunoscut-o din cauza intunericului. Plouase mult si intre zidul de lut si lanul de papusoi pe unde era drumeagul, era plin de apa asa ca incercam sa sar peste baltoace si sa-i fac lumina cu lanterna si lui David, care venea din spate. Am ajuns la casa femeii, ne-a facut semn sa ne asezam pe fotoliu si a inceput sa mute ceva dintr-un sac intr-o sacosa. Noi intre timp am aprins o lumanare sa vedem mai bine. (Satenii din Ituha nu au electricitate in case.) Am primit cadou doua kile de cartofi.

Herman Longo e directorul executiv al Fundatiei Unitate in Diversitate. Locuim in aceeasi casa cu el, sotia lui si Monica, fetita de un an care se pune pe plans de fiecare data cand ne vede. Ii e frica de Muzungu.

Ceilalti trei copii (Elias – 3 ani, Esther – 6 ani, Henry -8 ani) locuiesc in aceeasi curte dar in alta casuta cu inca doua fete mai mari care ajuta la curatenie, spalat si gatit.

Buda e afara, turceasca. Dus la fel, galeata cu cana.

Gradinita e la 20 de metri distanta. Sunt profesoara de engleza si David e asistentul meu. Am cumparat cateva foi de indigo si seara fac cate 21 de copii cu desene din carti. Intr-una din incaperile cladirii am organizat o sala de jocuri. Dimineata se joaca prescolarii, dupa-amiaza vin copiii din sat. Herman primise jucarii frumoase ca donatie din Canada dar le pastra in niste cutii de vreo cativa ani. Mi-a spus ca ii era frica sa nu le fure copiii. I-am spus sa le scoata si David m-a ajutat sa le spal, erau pline de praf si noroi.

Herman mai are depozitate si alte cutii. Unele cu marmelada veche de 6 ani. Altele cu masini de cusut si scule de tamplarie. Tot donatii. Noi am inceput sa mancam marmelada si sa o impartim cu copiii lui Herman. Cand l-am intrebat, mi-a spus ca cica celor din sat nu le place marmelada.

De vreo cateva zile nu mai avem apa la cismea. Suntem la poalele unor munti si cand ploua, se infunda tevile. Bem apa de ploaie si ne spalam o data la 3 zile.

Mi-am dat seama ca sunt o alintata. Toata ziua ma plang ba ca m-am saturat de orez si fasole, ba ca ma doare spatele de la salteaua din pat, ba ca mi-e dor de casa. Voi poate aveti impresia ca sunt vreo curajoasa. Ei as!

Ma uit la oamenii astia si nu-mi spun 'saracii de ei' ci 'saraca de mine'. M-am obisnuit cu atatea comoditati si lux in Europa ca stramb din nas daca mananc o saptamana intreaga acelasi fel de mancare si nu-mi pot clati parul cu apa calda.

Elias, ala micu', mananca muci si noroi toata ziulica, sare in baltoacele din curte si umbla cu pantalonii uzi de pipi. La inceput ii stergeam fata ca sa-l pup si sa ma las pupata, acum inchid ochii si-mi zic in gand 'daca-l iubesti, il iubesti oricum'.

Seara deschid cartea de swahili si copii verbe. Cate 6 randuri de fiecare dar fir-ar-al-naibii ca nu-mi intra in cap!

Kaffir boy

Am fost la plaja in Tofo, cea mai frumoasa pe care am vazut-o pana acum. Am sunat-o pe mama si i-am spus: Mama, sunt in paradis! E imensa plaja, pustie, cu nisip alb, apa turcoaz si calda-calda.

Pe drumul de intoarcere am facut autostopul si a oprit un Land Rover cu 4 barbati albi. Sud-Africani intre doua varste, toti pescari amatori. Noi vroiam sa ne intoarcem in Inhambane, ei mergeau inspre Barra, o alta plaja din apropiere, mult mai frumoasa ca Tofo dar inaccesibila fara masina. Am mers la Barra binenteles si am petrecut toata ziua cu cei 4 Sud-Africani foarte ospitalieri, care nu ne-au lasat sa scoatem nici un ban din buzunar si ne-au tratat regeste. Ne-au dus cu masina sa vedem pasari flamingo, apoi am baut bere pe o terasa plina de turisti de pe un vas de croaziera veniti cu barcile la mal si mai tarziu am fost la alta terasa, unde se aduna toti pescarii Sud-Africani sa-si cantareasca pestii prinsi peste zi. Piscina, bere, vin rosu si senvisuri – eu cu David ne tot dadeam coate si nu ne venea sa credem ca am avut asa un noroc.

Dupa-amiaza ne-am mutat la cabana lor unde ne-au facut gratar dintr-un sailfish de 20 de kile si seara s-au urcat din nou in masina si ne-au dus 30 de km inapoi, in fata casei unde aveam pus cortul.

Unul dintre ei, fost politist la vreo 45 de ani, in timp ce asteptam sa se faca gratarul, imi spune:

- Negrii de aici din Mozambique sunt mult mai buni ca cei din Africa de Sud, dar nu trebuie sa ai incredere niciodata intr-un kaffir.

Cidadela da crianças – Oraselul copiilor

Vroiam sa stam doar trei zile in Maputo, am stat o saptamana jumatate. Week-endul l-am petrecut in Oraselul copiilor, un orfelinat care apartine tot de Humana.

Sa explic intai ce inseamna Humana: cineva care vrea sa faca voluntariat in Africa, Asia sau America Latina petrece intre 6 – 10 luni in Norvegia, Suedia sau Anglia intr-un centru Humana pentru a face training si pentru a strange fonduri pentru organizatie. Dupa cele 6 luni este trimis, in regim all-inclusive (transport dus-intors, cazare, asigurare medicala, chiar si salariu), fie in India, Mozambique sau Ecuador sa lucreze pentru unul din proiectele in desfasurare.

Eu descoperisem Humana acum doi ani si intrasem in legatura cu cineva din organizatie, hotarata sa plec in Africa prin ei. Am aflat ulterior ca fusesera acuzati de abuzuri, deturnari de fonduri si ca in Franta erau declarati sectanti asa ca am renuntat si mi-am spus ca aveam dreptate sa plec pe cont propriu ca de obicei, fara sa ma complic cu tot felul de ONG-uri.

Am stat doua zile la orfelinat si ne-am hotarat sa mai ramanem inca o saptamana ca sa ne putem intoarce in urmatorul week-end. (La fel ca la ADPP, voluntarii nu aveau voie sa primeasca vizitatori si de aceea ne-am dus la copii de vineri pana duminica, cand nu era nici un administrator Humana acolo).

In Oraselul copiilor l-am cunoscut pe David, un belgian care lucra acolo de 4 luni. Era profesor, infirmier si tata pentru 40-50 de copii intre 5 si 20 de ani si singurul adult prezent sambata si duminica. Locuia in doua camere si o bucatarie, facea dus intr-o caldare si singurul lux pe care il avea era un frigider plin cu sticlele de apa ale copiilor puse la racit. Conditiile in care traiau David si copiii sunt de nedescris. Gandaci, soareci, tantari, serpi, saltele ude de pipi, mamaliga cu zeama la pranz si o chifla pentru mic-dejun, rani infectate, caldura insuportabila, haine murdare, toate astea si inca pe atat m-au socat nu pentru ca nu imi imaginasem niciodata ca fiinte umane pot trai in asemenea conditii ci pentru ca pentru prima data le-am vazut cu ochii mei si le-am trait si eu partial macar, timp de doua week-enduri. Humana nu ii ajuta pe copii.  Le dau apa, mancare si medicamente suficiente cat sa-i tina in viata doar.

De cum am intrat pe poarta, ne-au luat in primire vreo 20 de copii. Au tabarat pe noi, ni s-au catarat in brate si nu ne-au mai lasat de la 10 dimineata pana la 10 seara cand ne-am culcat franti de oboseala.

Ne-au tras de par, de barba, de parul de pe picioare, ne-au facut codite, ne-au scarmanat, ne-au impins, ne-au fugarit, ce nu ne-au facut? Davidiiiii, Anaaaaaa, Davidiiiii, Anaaaaa, uite-asa, doua zile intregi. Se joaca si traiesc de parca nu ar avea un maine. Acum. Asta e cuvantul. Traiesc acum. Nu exista nici trecut, nici viitor. Timpul prezent doar.

Aveam o sticla de apa si imi tot cereau sa bea. Eu le spuneam: duce-ti-va la cismea, ca este apa, asta e sticla mea. Rafael imi raspunde: Ba nu e sticla ta, e a tuturor.

Mae are 5-6 ani si ii e foame tot timpul, asa ca mananca insecte si ganganii pe care le gaseste in iarba. Ii place sa se dea in spectacol si se pune pe plans de la orice nimic, numai ca sa-i dai atentie. O adevarata drama queen.

Aidei ii place sa se joace singura si am vazut-o de multe ori asezata pe prispa cladirii unde sunt dormitoarele fetelor, privind in zare. Intr-o seara am gasit-o asa, stand pe prispa si cand am atins-o, ardea de la febra. Are HIV si racise si cum nu exista o masina care sa-i duca pe copii la spitalul din oras, nu o vazuse nici un medic. Nu scotea nici un sunet si de abia misca capul a 'da' sau 'nu' cand o intrebam cate ceva. Dupa o noapte si o zi in care am incercat sa o punem pe picioare, i-am auzit vocea in sfarsit si am primit cadou un zambet.

Manuele are vreo 7 ani, este copia fidela a lui Chris Rock si danseaza la fel de bine ca Michael Jackson. Daca il supara sau contrariaza ceva, se inchide in el si refuza sa vorbeasca. Nu te lasa sa-l atingi sau sa-l imbratisezi. Dar cand ii trece, e sturlubatic, jucaus si galagios.

Rafael are in jur de 10 ani si e atat de puternic incat il putea ridica in brate pe David fara probleme. Cand i-am dus la plaja pe copii ne-a carat rucsacele tot drumul. Ii placea sa ma imite si sa ma necajeasca.

Adimira, Luisinha, Florinda, Manitu si inca multi altii carora nu am reusit sa le invatam numele...

Ma schimbam la fata cand vedeam zoaiele pe care le mancau sau le miroseam camerele in care locuiau, iar lor nici ca le pasa. Pentru ca ei habar nu au ca exista patucuri cu cearsafuri albe, curate, ca exista mame care iti panseaza bubele si nu le lasa sa se infecteze, ca exista milioane de jucarii de tot felul si ca in alte parti ale lumii este de fapt posibil sa ai ceva care sa fie numai si numai al tau.

Seara am mancat paste cu ulei de masline, am facut posta o tigara si o Cola cu David belgianul si ne-am culcat murdari si transpirati. La sfarsitul zilei iti dai seama ca nu ii poti ajuta, nu ii poti salva. Tii in brate o fiinta care nu are nimic, dar nimic, nici un capat de ata. Daca tie ti-e foame, ei ii este si mai foame. Daca tu esti bolnav, ea este si mai bolnava. Daca tu tanjesti dupa o imbratisare, ea nici macar nu are cui sa i-o ceara. Si-atunci uiti de tine si ii dai toata bucata de paine, toata sticla cu apa si o imbratisezi strans tare. O iei in brate ca sa-i stergi lacrimile si mucii si stai in pat langa ea, pana ii trece febra sau criza de astm. Cand te recunoaste a doua zi, cand isi aduce aminte ca tu ai fost cel care a venit noaptea sa-i dai ceai cu lingura, iti zambeste. Zambetul ala m-a facut sa uit de toti si de toate. M-a facut sa uit de voi, sa nu vreau sa ma mai intorc acasa si sa raman cu ei acolo. E drog. 

Bienvenido a Mozambique!

Suntem deja in Lusaka, Zambia si de abia acum am gasit doua ore de liniste ca sa va povestesc ce am facut in ultima luna in Mozambique. Am inceput sa ma simt vinovata ca nu am dat nici un semn de atata vreme, ca nu am timp si nici bani de internet (e foarte scump peste tot) sa va trimit mailuri personale si am un gol in stomac in timp ce va scriu pentru ca imi este foarte dor de casa.

Prima saptamana in Maputo a fost mai plina de aventuri decat toate cele trei luni petrecute in Africa de Sud. Ca de obicei, planurile pe care le facusem inainte de a ajunge in Mozambique au fost complet date peste cap odata ajunsi acolo. Am fost socati de mizeria, praful, gunoiul, traficul, gropile si saracia lucie din Maputo, oras atat de diferit de tot ce vazusem pana atunci in tara vecina. Ni se spusese ca adevarata Africa incepe dupa Africa de Sud. Asa e. In prima zi in Maputo radeam cu David si spuneam ca in loc sa mergem la ambasada Zambiei pentru viza, mai bine cerem o viza noua pentru Africa de Sud. Ne-a gazduit un bulgar, voluntar pentru Humana – organizatia cu care vroiam sa lucrez si eu acum ceva vreme. ( Bulgarul asta de fapt nu avea voie sa ne gazduiasca in cladirile ADPP-Humana, am aflat ulterior)

Seara inainte de culcare ne-au povestit voluntarii cum ca in noaptea de dinainte unul din paznicii de la scoala din apropiere fusese omorat cu o maceta si una din cladirile Humana fusese atacata. De plecat nu aveam cum sa plecam ca eram la periferia orasului intr-un sat. Asa ca am pus un pat contra usii si am dormit cu o bata langa noi.

Cum am scapat poporul mozambican de coruptie

Stam intr-un hostel de trei zile, tot la cort (de data asta dormim direct pe ciment, ca nu au gradina). Ieri, dupa ce am lenevit toata ziua si am baut beri cu un danez si un olandez, ne-am decis sa iesim sa vedem meciul de fotbal dintre Chelsea si Manchester. Pe drumul inapoi spre casa, pe la 12 noaptea, ne opresc 4 politisti. Ne pun sa ne golim buzunarele, geanta, sa aratam portofelele si ne intreaba de pasapoarte.

• N-avem, le-am lasat la hostel.
• Amenda de 12.000 de Meticais (300 de euro).

• N-avem.
• Pai mergem la sectie si stati acolo pana maine dimineata daca nu platiti amenda.
• Ba nu.

Voi ma stiti ca am gura mare si ca atata astept eu – o ocazie sa ma cert putin cu politisti. Danezul si olandezul nu vorbeau portugheza, David e timid, asa ca cine altcineva sa duca negocierile? Hehehe si incepe distractia...

Baietii vroiau spaga binenteles si isi pusesera in cap sa ne sperie bine cu amenda de 300 de euro si o noapte la sectie, numai ca saracii nu stiau ca au de-a face cu o capoasa ca mine.

• Mergem, mergem la sectie, nici o problema. Da' vreau sa citesc si legea unde scrie cat e amenda.
• A, pai nu cred ca puteti intelege legea, ca e complicata si doar noi, cei care lucram in politie o putem intelege (va jur ca asa mi-a spus)
• Domle, eu vreau sa vad legea. Asa ca mergem la sectie.

Eu cu baietii am luat-o inainte, la pas rapid, ca eram obositi si vroiam sa ne intoarcem la hostel sa dormim. Politistii in spate, de abia abia se miscau. Striga unul dintre ei:

• Domnisoara, haideti sa rezolvam chestiunea pe cale pasnica (ma luasera deoparte)
• Sim, sim, senor. Maiz eu no posu pagar, no teniu djineru. Eu quieru leer la lei aondji dizi que voseis me poden jievar a la polisia. (nu, nu e portugheza asta, e portunol – portugueis si espanol)
• Senorita... (ofteaza) va lasam sa plecati, dar dumneavoastra trebuie sa ne aratati recunostinta intr-un fel sau altul. Stiti cum e, o mana spala pe alta...
• Da, da, pai va sunt foarte foarte recunoscatoare – ii iau mana si i-o strang energic, cu un zambet larg pe buze.

Ma rog, ne-am jucat asa vreo jumatate de ora, eu facand pe-a proasta, ei neindraznind sa-mi spuna direct ca vor spaga. Le spusesem baietilor ca nu aveam de gand sa le dau politistilor nici o centima si cazuseram cu totii de acord ca preferam sa petrecem cateva ore la sectie daca s-ar fi complicat lucrurile. Binenteles ca nu s-au complicat pentru ca stiam si noi, stiau si ei ca era imposibil ca amenda sa fie de 300 de euro sau sa fim inchisi in cazul in care nu am fi platit; iar sectia probabil nici nu era in apropiere asa cum ne lasasera ei sa credem.

Pana la urma, satuli probabil de gura mea, ne-au lasat sa plecam. Evident, n-am scapat poporul mozambican de coruptie, dar poate urmatoarea data cand politistii astia vor vedea un grup de turisti albi nu se vor mai grabi sa se umileasca cerand mita. 

Chappa. Bolea. Capulana. Chima

Chappa – maxi-taxi. Cele din Africa de Sud erau parfum, nu se urcau mai multe persoane decat erau scaune, opreau cand le faceai semn cu mana din strada. In Mozambique stau 4 persoane pe doua scaune si in loc de 10, se urca 20.

Bolea – autostop. Mozambique e tara autostopului. Stam la ia-ma nene chiar si in oras, la semafor, la coltul strazii, la trecerea de pietoni, oriunde ne nimerim. E usor aici, ca toata lumea are camionete si numai ce ne cataram in spate.

Capulana – bucata de panza cu imprimeuri pe care o folosesc femeile drept sort, fusta, rochie sau ca sa-si care in spate copiii.

Chima(shima) – mamaliga alba. In Africa de Sud se numeste pap, in Tanzania ugali si se gateste la fel ca mamaliga noastra, numai ca e din faina de porumb alb.