Drink at your own risk scrie acolo in spate. Noi ne-am umplut sticla cu apa galbena si am baut; erau 30 de grade afara si urcam pe munte de 3 ore deja. Noroc ca ne-am vaccinat inainte.

Ne-am oprit sa luam pranzul: oua fierte, magdalene si pepene galben.

Camp's Bay, asa cum se vede de pe Table Mountain (1050 de m)

dupa 6 ore de urcat, am ajuns aici si mi-am dat seama ca nu vreau sa traiesc in alta parte. Cape Town e cel mai frumos oras pe care l-am vazut vreodata.

planta carnivora intalnita pe drum. partea lipita de sol e capcana pentru tantari si muste.

Lion's Head (Capul Leului) in timpul urcarii.

pragul, usa, poarta si peretii erau verzi. doua straturi de alb si inca unul de portocaliu/albastru, la final.

peretii dupa raspaluit si vopsit.

Observatory

in prima zi la vopsit

camera unde am stat aproape doua saptamani. patul de sus e al meu, cel de jos al lui Luca, italianul.

fiecare camera din hostel are un nume, a noastra e Obs, dupa numele cartierului

platforma de maxi-taxi, deasupra garii din centrul orasului

mancarea chinezeasca e 30 de Rand (3 euro) si imi ajunge pentru pranz si cina

Tauriq

Robben Island

Am fost pe insula focilor unde Madiba a petrecut 18 din cei 27 de ani in care a fost inchis. Am vazut cariera de piatra unde prizonierii politici si cei mai importanti membri ai ANC (Congresul National African) si-au tinut cursurile universitare si si-au predat unii altora, fara hartie si stilou, istorie, filozofie, economie politica, unde au invatat cum sa-si ierte gardienii, tortionarii si conationalii albi care le-au furat vietile in numele apartheidului.
Each one will teach one. Fiecare dintre detinutii politici trebuia sa fie studentul si profesorul cuiva. Jacob Zuma, presedintele actual al Africii de Sud, avea doar patru clase cand a fost inchis. In zece ani, cat a stat pe Robben Island, si-a finalizat studiile la universitatea infiintata de Mandela in cariera de piatra unde erau dusi sa munceasca. Nu-mi mai aduc aminte detalii din autobiografia lui Mandela din pacate dar am recitit pe internet ca prizonierii de pe sectia D (politicii, adica cei mai dezavantajati) aveau voie sa primeasca o scrisoare si o vizita o data la sase luni. Daca familia nu avea bani sa ajunga pana in Cape Town (din Johannesburg pana aici sunt aproape 2 mii de km) si apoi sa mai ia si feribotul pana pe insula, dreptul de vizita expira.
Biroul cenzorilor de scrisori era undeva deasupra unei scari. Scrisoarea ajungea o data la sase luni fara indoiala. Dar o primeau taiata si ciopartita. De cele mai multe ori cenzorilor li se nazarea ca un cuvant era nepotrivit sau avea semnificatii ascunse asa ca il taiau cu foarfecele din scrisoare. Si daca celor de acasa nu le trecuse prin cap ca nu trebuiau sa scrie pe ambele parti ale foii, detinutii primeau intr-un final o bucata de hartie cu gauri, cu franturi de propozitii din care nu se mai intelegea nimic. Va scriu, din proprie experienta, ca scrisorile primite si trimise in timpul unei pedepse cu inchisoarea sunt cel mai de pret lucru pentru detinut si pentru cei care-l asteapta acasa. Sunt aer si apa, sunt speranta care te face sa mai tai inca o zi din calendar si sa mergi inainte. Cu multi ani in urma pentru scrisori din astea ma trezeam dimineata si coboram descult la cutia postala. De postasul cartierului depindea fericirea mea.
18 ani a stat Madiba acolo. Cum iesi din locul ala si esti in stare sa ierti? Din ce esti facut daca nu din carne batuta si din oase tocite pe cinci metri patrati de celula? Are 92 de ani acum si saptamana asta a fost internat in spital pentru analize. Acus se duce si Tata, cum il numesc cei de aici.
Port cu mine de ceva vreme si pentru totdeauna poezia pe care obisnuia sa o citeasca Mandela-Madiba-Tata pe insula, ca sa nu-mi dau voie sa uit cine vreau sa fiu.

Out of the night that covers me
Dark as the Pit from pole to pole
I thank whatever Gods may be
For my unconquerable soul.

In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody but unbowed.

Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the Shade
And yet, the menace of the years
Finds and shall find me unafraid.

It matters not how straight the Gate
How charged with punishments the scroll
I am the master of my fate
I am the captain of my soul.

Micul Print

Am fost intrebata de nenumarate ori daca nu mi-e frica sa plec in Africa. Uneori mi-am facut curaj si am spus ce gandeam cu adevarat: mi-e frica, intr-adevar, dar doar pentru ca simt ca voi vrea sa raman acolo. Aici.
Ma chinui sa-l pun in cuvinte pe Tuariq. In fiecare zi il vad, il descopar si il ascult. Azi m-am indoit pentru prima data cu adevarat de el si am simtit ca mi-a picat cerul pe umeri. Dar Tuariq imi spune mereu adevarul. S-a uitat in ochii mei si m-a iertat pentru ca imi pierdusem increderea in el. Fusesem la biblioteca din cartier sa ma interesez de cum ii pot face un credit la adapostul unde doarme noaptea, macar pentru cateva saptamani. Mi s-a dat o lista cu adresele unor adaposturi si mi s-a spus ca o noapte costa 10 Rand si nu 20, asa cum imi spusese el. M-am grabit sa nu-l cred pe ingerul meu, sa-mi spun ca da, aveau dreptate cu totii. Sunt naiva pentru ca i-am luat apararea cand cei de aici ma prevenisera deja ca Tuariq nu vrea decat sa-mi ia banii, sa ma minta si sa ma fure. A venit mai tarziu sa ma vada la magazinul de inghetata, vopseam din nou. Mi-a vazut privirea, mi-a raspuns la intrebari si a plecat. S-a intors peste o ora si m-a rugat sa caut numarul de telefon de la adapostul unde sta si sa intreb cat costa.
- Nu te-am mintit, de ce n-ai avut incredere in mine?
- Scuza-ma Tuariq, am avut o zi atat de urata...Ma ierti?
- Te iubesc asa de muuuuult!

Cum pot sti ca iubesc ca o mama cand nu am fost niciodata mama? Voi imi spuneti ca scriu bine, dar de data asta mi se pare aproape imposibil sa scriu bine despre ceva ce n-am simtit niciodata pana acum. Stau in camera de la hostel si de fiecare data cand ii aud vocea, sar din pat si ies pe balcon, poate ii vad jacheta alba cu albastru la coltul strazii. I-am spalat-o azi la hostel, era asa bucuros ca e curata si miroase frumos. De dimineata tot am pastrat o magdalena, nu m-am indurat s-o mananc si mi-am adus aminte de ce-mi spunea mama: vei vedea, cand vei avea copilul tau, cum o sa pastrezi tot ce-i mai bun pentru el. E 01:30 si e tot pe strada. De ce nu se duce sa doarma, daca pateste ceva, daca nu ajunge la adapost si va dormi in parc? M-am chinuit jumatate de ora in seara asta sa-l conving sa-mi primeasca banii si sa plateasca pentru noaptea asta. Ii spusesem azi: Tauriq, trebuie sa fim atenti cu banii, sa nu-i paraduim, ca nu am prea multi. Dragul de el. L-am vazut fumand si de abia m-am abtinut sa nu strig dupa el sa arunce tigara. De 6 ani e singur pe strazi, cine ma cred eu sa-i spun ce sa faca? De 6 ani copilul asta e ca un om mare. Nu el invata de la mine, ci eu de la el. Nu el e norocos ca m-a intalnit, eu sunt norocoasa. Nu eu il schimb pe el, el ma schimba pe mine.
Sunt iar in momentul in care am vrut sa ajung. Sa nu stiu ce voi face peste o ora, o zi, o saptamana sau o luna. Sa fiu doar. Numai un lucru stiu: voi pleca de aici si ma voi intoarce apoi, ca sa-l regasesc pe micul print.

Ingerul vagabond

- Tauriq, de ce nu ai venit dimineata? Te-am asteptat 20 de minute.
- Scuza-ma, m-am dus sa-mi schimb hainele si sa ma spal. Am vrut sa te fac fericita.
Vroiam sa-l duc la cascade, pe munte. Cu o seara inainte ii dadusem intalnire la 8 dimineata si ii spusesem sa faca un dus, ca era murdar tot si mirosea a transpiratie. Nu a venit la timp si a trebuit sa plec. Am aflat mai tarziu ca venise sa ma caute la hostel, plangand si intreband cum poate ajunge la cascade. Seara, dupa ce m-am intors, mi-a adus cadou o pereche de cercei mici, in forma de inima.

- Tauriq, te rog iarta-ma ca nu pot ramane aici mai mult timp. As vrea sa fiu mama ta si sa am grija de tine, sa te duc la scoala, sa facem temele impreuna, sa te astept cu mancare acasa... Imi pare asa rau... Iarta-ma...
- Nu mai plange, eu stiu ca tu ai viata ta si nu poti sta aici, trebuie sa-ti continui calatoria. Va fi totul bine. Te iubesc. Ai facut deja multe, ai avut incredere in mine si esti prietena mea acum. E de ajuns, nu-mi trebuie mai mult. Hai, ia o gura de suc, e suc de grenadine, preferatul meu. Ia si chipsuri - hai, inca unul. Si inca unul, mananca-l pentru mine.

Tauriq are 14 ani. Mama lui a murit din cauza drogurilor cand el avea 4 ani. Tatal lui e in inchisoare de 6 ani, tot din cauza drogurilor. A venit intr-o zi sa se uite la mine cum vopseam o usa, pentru hostelul lui Kim. N-a mai plecat. In timpul zilei incearca sa faca bani spaland masini. In timpul noptii se duce la adapost, sa doarma si sa manance, pentru 20 de Rand. Daca nu-i are, nu doarme. Cand mi-a vorbit prima data, nu dormise de doua zile. N-aveam de gand sa-i dau bani, poate ceva de mancare. Cei din cartierul unde locuiesc acum m-au prevenit cu totii. Nu le da bani cersetorilor, isi cumpara droguri sau bautura. Vroiam sa-i spun la revedere dar am realizat ca urma sa dorm intr-un pat cu asternuturi proaspat spalate si sa ma trezesc dimineata cu magdalene si ceai la micul-dejun. 20 de Rand inseamna 2 euro. Cu 2 euro poti cumpara aici o noapte de somn.
Mi-am facut un calcul rapid: daca ascult ce-mi spun cei din cartier despre el, ca fura, ca e un pierde-vara, ca se drogheaza si ca minte, raman cu 50 de Rand in buzunar; daca aleg sa am incredere in Tauriq, poate va dormi totusi macar doua nopti intr-un pat si nu pe strazi.
I-am dat banii si m-am ales la schimb cu un inger. Cu un inger de 14 ani, care nu are nici un capat de ata si care e in stare sa tina in brate un adult de 29 de ani si sa-i spuna ca totul va fi bine. Un inger care imi cumpara acadele si inghetata din banii lui de mancare si adapost. Un vagabond care vinde iubire pe cativa euro pentru ca are prea multa de dat. Care m-a facut sa-mi doresc sa raman aici. Copilul pe care-l vroiam anul asta m-a gasit in timp ce vopseam o usa in alb.

marley e acum peste tot. in sfarsit.

http://www.youtube.com/watch?v=6KKhHpYb0yU&feature=fvst

Ce fac de doua zile.

de abia azi i-am inteles pe muncitorii de la noi. nu poti dom'le sa muncesti pe 32 de grade fara sa bei o bere rece. 

Chapman's Peak. Noordhoek.

Noordhoek e o plaja imensa, de abia o poti cuprinde cu ochii, cu nisip alb, nori josi si valuri turcoaz.

Micha, Katia (italianca), Jeanne, Kim si jumatate din capul lui Thelma. Louie, celalalt catel, era ocupat cu un bat.

norii

Print si cersetor.

Mi s-a tot spus in Europa ca apartheidul, desi la un nivel mai subtil, inca este foarte prezent in Africa de Sud. Aveau dreptate cele cateva persoane cu care am vorbit in toate privintele. Se inselasera in schimb in ceea ce priveste subtilul.
Duminica dimineata m-am intors in Guguletu dar nu pentru gratar, ci ca sa ma duc la biserica. Repet. Ca sa ma duc la biserica. Doar v-am spus ca de cand sunt aici am descoperit parti din mine pe care nu le cunosteam. Ba m-am si trezit la 7 dimineata.
Am fost cu Sifiso, cel care m-a gazduit inainte de Kim. Tot cautand biserica, am strabatut cu masina toata strada principala din township. Casele pe care le vazusem eu in treacat cand fusesem la Mzoli's erau de caramida, nu baraci din scanduri asa cum citisem in 'Kaffir Boy' si ma gandisem eu - ei, tot s-a mai schimbat ceva. Pe naiba s-a schimbat. Daca treci de intrarea in township, incepi sa-ti faci o idee despre cum traiau africanii in apartheid. Si cum traiesc si acum. O baraca din scanduri sau tabla, cam cat o bucatarie de apartament de la noi. In care stau cel putin 4 persoane. Buda la exterior, impartita intre cateva case. Dus cu siguranta nu exista. N-am indraznit sa fac poze, ca ma simteam prea prost.
In aceeasi zi, seara, am fost la casa magica de care v-am povestit inainte. Intr-un cartier unde exista un paznic pentru fiecare doua case, unde zidurile sunt atat de inalte incat nu poti vedea nimic inauntru si sunt protejate de fire electrice. Unde evident, fiecare casa are o piscina, gradina si o housemaid (neagra) care vine la curatenie de cateva ori pe saptamana si le patureste albilor chilotii si sosetele. Ah, si unde locuiesc cam tot atatea persoane ca intr-o baraca doar ca impart vreo 5-6 camere.

Cum ajungi din iad in rai? Doar dimineata si seara exista transport public si ghiciti pentru cine e? Asa a ramas de pe vremea apartheidului, cand veneau gradinarii, femeile la facut curat, bonele sau muncitorii sa lucreze in casele albilor. Veneau dimineata si plecau seara, cand terminau. Albii au masina binenteles si nici nu le trece prin cap sa se duca intr-un township. Asa ca daca esti turist ca mine, nu poti vedea cele doua extreme in aceeasi zi decat daca ai norocul sa cunosti un localnic care sa te plimbe cu masina lui.

Diferenta este atat de mare intr-un singur oras incat nu ai cum sa fii atat de naiv si sa crezi ca apartheidul s-a terminat odata cu venirea lui Mandela la putere in '94. Nu s-a terminat nimic. Pe strada nu sunt decat maturatori negri, paznici negri, tot ce inseamna munca de jos e facuta de negri. Mint. Am vazut doar un paznic alb. Citesc o carte acum in care autorul spune ceea ce am auzit deja si de la altii de cand sunt aici: Totul in Africa de Sud e despre rasa. Un alb de clasa mijlocie nu e la fel ca un negru de clasa mijlocie. Mai spune autorul ca obisnuia, cand era copil, sa-i multumeasca lui Dumnezeu ca nu e negru.

Kim. Casa magica. 17stele

M-am inscris pe Workaway in vara, cand inca pregateam calatoria. E un concept similar celui de pe Couchsurfing, numai ca in schimbul cazarii (si al mancarii uneori) trebuie sa muncesti. Orice fel de munca - gradinarit, cules de fructe, web-design, ingrijit de animale, babysitting. E platforma ideala pentru cei ca mine, care nu au bani nici chef de hoteluri si carora le place sa stea mai mult timp in acelasi loc.
Asa am cunoscut-o pe Kim. I-am scris acum o luna cand aflasem ca voi fi singura in Cape Town pana la sfarsitul lui ianuarie si intrasem in panica pentru ca nu aveam unde sta. Stiam ca nu pot abuza de ospitalitatea celor de pe couchsurfing, carora le spusesem initial ca am nevoie de cazare doar cateva zile asa ca i-am scris si in urmatoarea zi am si intalnit-o.
Kim are un hostel intr-unul din cartierele studentesti din Cape Town si credeam ca voi lucra la receptie sau voi face tururi ale orasului cu turistii. Pana la urma ne-am imprietenit, am iesit la cateva cafele si am vorbit de toate cele. E deja o saptamana de cand stau la ea acasa. Kim locuieste cu prietenul ei olandez, Micha, cu un australian, o italianca (si ea venita cu workaway) si un sud-african. Sud-africanul cica e un wigger. Adica un nigger alb :)
Mama ei e nemtoaica, se pare ca acum multi multi ani a calatorit in Africa de Sud, l-a cunoscut intr-o zi pe viitorul tata a lui Kim si a doua zi si-a sunat prietenul (cu care era impreuna de 7 ani) si i-a spus ca ramane aici. Au avut doua fete, si-au deschis propriul cabinet (unul e dermatolog, celalalt urolog) si si-au cumparat o ferma imensa inafara orasului unde fac vin si cultiva fructe pentru export in Anglia si Canada.

La hostel, Kim nu mai avea nevoie de nimeni din pacate dar am incercat sa ma fac utila in casa. De doua zile dau la sapa in gradina, mut caramizi si pamant dintr-o parte in alta, imi fac vanatai si imi zdrelesc mainile. Si gatesc. Tot supa, tot salata orientala. Fac curat, scot gunoiul, ma duc la cumparaturi, ajut la caratul mobilei, ma rog, tot ce se poate.
Dar vreau sa ajung la altceva. Duminica seara am fost la casa parintilor ei sa facem pizza. Eram vreo 15, intr-o casa enorma. Habar n-am cate camere avea ca erau prea multe sa le numar. O gradina ca-n povesti, cu ficusi enormi si iarba deasa, cu o piscina mica, terasa din lemn si usi din sticla, de sus pana jos. Stiti ca eu am o rochie magica, nu? O rochie din aia care imediat ce o imbraci te face sa te simti de parca ai fi pe covorul rosu. Ei, am gasit si casa magica! Imediat aflati de ce.
Si da, avea si jacuzzi, sauna, o baie imensa, cuptor de lemne pentru pizza in bucatarie, tot ce va puteti imagina. Dar casa asta e magica din alt motiv. Ne-am dus la culcare pe la 2 dimineata si am impartit un pat cu Jeanne, frantuzoaica despre care va voi povesti mai tarziu. Camera era la etaj, patul langa geam. Am stins lumina, m-am bagat in pat si ooooo... aaaaaa... le-am vazut! Erau 17 stele, atat am putut numara din coltul meu de pat, care m-au tinut treaza ceva vreme pentru ca nu ma induram sa inchid ochii si sa le las.
Va dati seama?? Sa ai asa o casa magica unde poti adormi cu stelele in fiecare noapte...