Eu tambem estou bem

In Mozambique oamenii sunt timizi, nu strigau dupa noi Muzunguuuu! ca in Tanzania si daca ne plimbam prin vreun sat unde nu se duc turistii de obicei, eram priviti cu interes dar fara a trezi nici o reactie deosebita. In schimb, in momentul in care deschideam gura sa spun 'Bom dia, tudu bem?' li se lumina fata intr-un zambet pana la urechi. Parca atat asteptau, sa vada ce facem sau zicem noi, ca sa se hotarasca si ei cum sa ne primeasca. Felul in care am fost primiti in Mozambique si faptul ca pana acum este tara noastra preferata se datoreaza in mare parte faptului ca vorbeam portugheza si ca interactiunea cu localnicii a fost mult mai intima astfel.

Am invatat jocul asta al zambetelor si cuvintelor de salut si ne-a fost de mare ajutor peste tot pe unde am fost, mai ales in Ituha, in satul unde am locuit trei saptamani. Herman ne-a dat doua biciclete ca sa ne putem duce din cand in cand in oras, in Mbeya iar eu m-am decis ca singura metoda ca sa-i linistim pe sateni ca avem intentii bune si ca desi suntem Muzungu nu le vom face nimic rau e sa strig din toti bojocii Jamboooo! Shikamooo! Habari ganiiiii! in timp ce treceam in viteza cu bicicleta pe ulitele satului.

Placerea noastra cea mai mare era sa ne intalnim cu un grup de copii sau de elevi si sa-i salutam noi primii ca sa auzim raspunsul lor, in cor, ca la scoala: Nzuuri!

Sau ma uitam la fata femeilor in varsta cand le spuneam Shikamoo (care e ca un fel de saru'mana) numai ca sa le vad reactia si zambetul surprins pentru ca o Muzungu stia sa le salute cu respectul cuvenit.

Cand am luat Tazara, trenul care traverseaza Zambia tocmai pana pe coasta Tanzaniei, ma cocotam pe geam de fiecare data cand ajungeam printr-un sat. Cum distantele sunt mari si satele sunt foarte izolate, trecerea trenului trebuie sa fi fost una din atractiile principale ale localnicilor. Vedeam de departe cum alergau copiii de-a lungul lanurilor de porumb si se adunau pe o movila de pamant ca sa faca din mana trenului. Daca nu opream, aveam timp sa vad doar o multime de dintisori albi si manute negre care se agitau energic. Eu nu ma lasam mai prejos si le raspundeam la fel, cu miscari entuziaste din brate si aratandu-mi dintii intr-un zambet larg.

Daca nu aveti timp sa veniti in Zambia sa luati trenul ca mine, poate reusiti sa va duceti in Paris. Gasiti un pod deasupra Senei, asteptati sa treaca un feribot cu turisti si faceti-le din mana. E aceeasi emotie, bucurie pura atunci cand niste necunoscuti se saluta intre ei de parca s-ar cunoaste de cand lumea.