Saptamana Mondiala a Alaptarii, prima

Draga mea draga, mai e putin si se incheie Saptamana Mondiala a Alaptarii 2013. Era sa treaca fara sa fi scris nimic despre noi doua si tot ce inseamna alaptarea pentru noi. Dar m-am gandit ca-ti va face placere sa citesti peste ani si ani si ca e frumos sa sarbatorim in fiecare an de acum incolo actul acesta de iubire materna, sa sprijinim mamicile si copiii care poate au nevoie de ajutor si sa impartasim povestea noastra, poate cine stie, cineva o va citi si va gasi inspiratie de vreun fel...
Erai inca in burtica la mine si nu stiam  prea multe despre cum functioneaza alaptarea, asa ca din cand in cand spuneam cate-un Doamne-ajuta sa am lapte! crezand ca e in functie de noroc sau de cum ne e scris in stele. Apoi ai venit tu in bratele noastre si incet incet, tot citind si cautand informatii, ne-am dat seama ca e mult mai simplu decat credeam. Simplu dar si complicat in acelasi timp. Cand inca eram in spital si te-am pus la san primele dati, ma ajuta tati sa te pun intr-o pozitie corecta. Eu cu neindemanarea mea, in loc sa te aduc pe tine la san, incercam sa aduc sanul la tine. Tare amuzanta cred ca mai eram, tragand de sani in sus si-n jos si stanga-dreapta! Dar tatal tau m-a ajutat mult, ce m-as fi facut eu fara el oare? In primele luni a fost langa mine sa ma tina de mana atunci cand eram in spital si ma dureau sfarcurile rau de tot de-mi dadeau lacrimile, sa ma ajute sa-ti deschid gurita ca sa te pun corect la san, sa-mi sprijine spatele cand eram prea obosita, fara el langa noi nu cred ca m-as fi descurcat asa de bine.
Au trecut apoi durerile, am venit acasa si eram atat de fericita, atat de fericiti sa te avem, atat de fericita ca aveam lapte incat intr-o saptamana si ceva am umplut congelatorul cu cutiute de 30 si 50 de ml pline cu lapte stors la pompa. Ma gandeam ca poate voi avea nevoie de el mai tarziu, sau poate il voi face cadou cuiva...nu stiu de fapt ce vroiam sa fac cu laptele. Cred ca simplul fapt ca-l puteam scoate, ca iesea din mine lichidul acesta minunat, ma facea si mai fericita si implinita. Simteam ca-ti pot da tot ce am mai bun, doar eu, complet goala, fara artificii, fara bani, haine sau obiecte costisitoare si colorate, fara diplome, facultati, etichete, prejudecati; fara nimic altceva decat corpul meu plin de iubire pentru tine.
Am sunat la o fundatie care se ocupa de orfani, la un spital chiar, am lasat si mesaje unor consultante in alaptare, poate poate gaseam un alt bebelus caruia sa-i dau si lui din laptele si iubirea noastra. N-am gasit (inca). In Chile nu sunt banci de lapte matern si nici nu exista vreun sistem de donatii...
Mi-am dat seama apoi ca nu era bine sa-mi stimulez atat de mult lactatia pentru ca tu nu reuseai sa ajungi la laptele gras, cu proteina. Sugeai doar din cel de inceput, mai diluat. Asa ca am renuntat la pompa si te-am lasat pe tine sa impui ritmul. Nu ma uitam nici la ceas, nu am avut nici cantar.

Scumpo, Saptamana s-a terminat iar eu nu am reusit sa scriu tot ce vroiam sa scriu. Dar nu-i nimic, m-ai invatat sa nu intru in panica atunci cand vreau sa fac o mie de lucruri si nu-mi ajunge timpul pentru nici unul. Continuam de unde am ramas cu zambetul pe buze si fara nici un stres.

E o poveste de iubire intre noi doua, o poveste ale carei pagini le intoarcem impreuna incet-incet. Iar pagina alaptarii este atat de frumoasa incat vreau s-o citim pe indelete, fara graba. Se pare ca si tu. Cand te prinzi de mine si-ti impingi capusorul in pieptul meu, ma transformi in animal salbatic. Ai nevoie de mine, vrei sa bei lapte sau poate doar sa ma simti aproape si-atunci dispare tot, nu mai conteaza nimic - suntem tu si eu, tu mica in bratele mele, eu mare in fericirea pe care-o simt.
Cum sa opresc eu ceva de neoprit? tu stai la pieptul meu  iar eu ascult cum imi citesti pagina asta din poveste, sorbind cu nesat laptele meu. Cand vei fi pregatita sa intorci pagina, eu voi fi tot langa tine si te voi urma indeaproape.

Reconversie profesionala

Citeam zilele trecute un articol fain in care se pun in balanta avantajele si dezavantajele scolii in sistem si respectiv educatiei acasa. Mica paranteza: da, confirm, am de gand sa n-o trimit pe maimuta mea la gradinita si probabil (dar mai este timp de dezbatut si cercetat) nici la scoala primara.
Ei si-n articolul cu pricina dau peste un cuvant de care habar n-aveam: downshifter. Ma duc repede la wikipedia sa caut o definitie si descopar, spre amuzamentul si rasul meu pe sub mustata, ca downshifting e atunci cand faci ca noi: faci in asa fel incat sa stai cat mai putin la birou (asta daca apuci sa ai vreun birou), faci planuri de calatorit/gradinarit/comunitati hippie/voluntariat, filozofezi despre nemurirea sufletului si sensul tau in viata, stai cat mai mult cu familia, cheltuiesti foarte putini bani, nu-ti iei nici TV, nici masina, nici alte dracovenii la pret de X,990, mai pe scurt incerci sa traiesti simplu materialiceste vorbind si sa te preocupi de chestii mai importante din punct de vedere personalo-spiritual. Deci in loc de hippie, acum, in anul 2013, mileniul trei, se zice downshifting dom'le.
Si tot razand eu in capul meu, imi ziceam: Mai, de ce nu am aflat de cuvantul asta mai devreme, acum vreo cativa ani cand de-abia plecasem din Romania si inca ma preocupa faptul ca o sa zica lumea ca-s un pierde-vara care lucreaza prin baruri si restaurante in Paris si sterge la fund copiii bogatilor francezi. Saraca mama, cine stie de cate ori a trebuit sa-si inghita jena si sa raspunda cu juma' de gura. "Si fetita ce mai face, doamna Ursuleanu?" "Pai ce sa faca, e la Paris..." "Aaa, ooo, bravo, bravo, vreun master, o bursa, ceva?" "Nu, nu...e chelnerita si babysitter...".
Pai sa fi stiut eu de cuvantul asta acum 3-4 ani, i-as fi spus mamei, tu mama, daca te intreaba careva, spune si tu ca mi-am gasit job la o multinationala, la divizia de daunshifting.Si fiind asa de buna, m-au transferat. Sunt specialist international in daunshifting. Pai ar fi murit de ciuda doamna Gabor si domnu Arminii, vecinii mei din bloc care m-au mustruluit ani de zile (si nu s-au lasat pana nu m-au reclamat si la politie) ca e muzica tare, ca aduc prea multi prieteni acasa, ca are cainele purici, si etc.
Dar nu-i timpul pierdut! Ma bate gandul sa-mi fac niste carti de vizita pe care sa scrie:

                                                   Andra Gheban
                                             Downshifter international
                                                Servicii de consultanta

Maternitate si feminism

Am citit azi un articol in Adevarul despre campania lansata de Ministerul Muncii, campanie cu un slogan genial de imbecil: "Nu renunta la tine de dragul copilului! Intr-o zi va simti!" si menita sa incurajeze mamele sa se intoarca repede la munca, si sa nu "piarda vremea" stand acasa si ingrijindu-si copiii. Pe langa sloganul imbecil, mai citesc si ceea ce declara Andra-cantareata:  „adevăratul echilibru ca mamă ţi-l găseşti revenind la cariera ta, la sursa ta de putere. (...) Păstrează echilibrul între minunea de a fi mamă şi minunea de a fi puternică şi împlinită, adică de a avea o carieră!“. Fara cuvinte.

Legat de aceste aberatii mi-am adus aminte de alt articol citit acum vreo doua saptamani si pe care vroiam sa-l traduc in romaneste si sa incerc sa-l supun dezbaterii cu prietenele (si prietenii)- cititori de blog. Il traduc si adaptez acum, ca vine fix la tanc:

"Ieri am participat la o conferință intitulată Drepturile Omenesti ale Copiilor în Spania, organizata de Asociația pentru Custodie Comună [...] Nu am participat la toata conferința, dar de la intervențiile la care am asistat mi-a ramas un gust amar. Nu vreau să vorbesc despre custodia copiilor, ci de teza sustinuta, argumentata si aparata ca in campul muncii exista un zid de cristal de care noi femeile ne lovim iremediabil si fara scapare, din cauza maternitatii (Cand s-a ajuns la acest punct, am ridicat o spranceana in semn de avertisment). În declarațiile vorbitorilor (femei și bărbați)  se putea observa unul dintre sloganurile de bază ale feminismului oficial, care, ca un mantra, l-am ascultat, asimilat si recitat inconstient. Munca este un drept al femeilor. Familia este o povară (care trebuie impartita).

Permiteti-mi sa pufnesc in ras. Dacă  sa te trezești la șapte dimineața, sa lasi copiii la creșă, apoi sa te intorci epuizat după opt sau nouă ore pentru a-i lua acasa și sa muncesti, fara a avea vreo siguranta a muncii, pentru o mie de euro pe luna (sau cam asa ceva) este un drept ... ceva, pe undeva, am făcut greșit. Noi femeile am avut acces la o piață a muncii masculine ale carei baze nu le-am pus niciodata la indoiala si am ignorat alte aspecte ale existentei noastre pe care le-am considerat secundare. [...]

Am intrat pe aceasta piata a muncii asumand parametrii biologiei masculine, cultura dominant-patriarhala, ritmurile accelerate si lasand pe planul al doilea familia. Asa cum este creat sistemul laboral, sau muncesti sau te ocupi de familie. Deoarece a te ocupa de familie, a educa si a avea in grija copii implica timp si energie care, dupa noua ore petrecute inafara caminului, nu o mai gasesti.

Pentru majoritatea tezelor feministe, maternitatea era un obiectiv care trebuia combatut. O maternitate care ne facea nesigure, supuse si care ne izola in casa. Pentru ele, fiice de burghezi si de oameni avuti, lupta era o lupta la care visau si tanjeau cu ochi de barbat. Barbatul a fost masura libertatii. Iar corpul barbatului nu urmeaza cicluri, nici nu ramane insarcinat, nici nu naste si nici nu alapteaza. Barbatul poate chiar sa nu se relationeze emotional cu proprii copii. Si barbatul putea pune pe primul plan acumlarea de bogatii, succesul profesional sau independenta. Toate acestea le-am cautat si noi de atunci.

Ma preocupa faptul ca femeile, la scurt timp dupa nastere, isi lasa copiii in mainile altor femei mai sarace ca ele. Care si ele, la randul lor, isi lasa copiii in mainile unor femei inca si mai sarace sau in institutii. Faptul ca "nici un copil nu este cu mama lui" este una dintre cele mai mari aberatii pe care le-am putut observa. Ma preocupa faptul ca femei aparent inteligente pretind sa puna cariera pe primul plan, dar nu semnaleaza care este problema reala de rezolvat, de ce au trebuit sa aleaga. Eu le vreau pe toate. Vreau sa ma bucur de o maternitate implinita, apropiata si aderavata, sa fiu prezenta atunci cand este nevoie de mine, si vreau sa ma dezvolt din punct de vedere profesional si personal intr-o forma completa. Dificultatea de rezolvat nu este a fi mama; dificultatea de rezolvat este sistemul de relatii laborale in care nu se cumpara munca ta, ci se cumpara timpul tau, care de fapt este viata ta. Inainte depindeam de sot; acum depindem de sef, sau in cel mai rau caz, de un decret-lege.

Trebui sa fim foarte oarbe sau sa credem cu tarie in sloganele feministe ca sa nu recunoastem ca ne-am convertit in sclave si ca in plus, mai trebuie sa fim si recunoscatoare pentru asta. Inainte, dintr-un salariu, traia o familie cu 4 sau 5 membri; acum, doua salarii de abia ajung pentru trei. Daca am avea cel putin curajul de a semnala acest fapt si de a incepe sa cream relatii interpersonale si laborale diferite, alt cocos ar canta..."

(text tradus cu permisiunea autoarei)

Si-acum, dragii mei, tare-as vrea sa stiu ce ganditi si ce parere aveti voi despre toate astea! Traim in timpuri care vor face istorie pentru ca acum, mai mult ca niciodata, avem puterea si libertatea de a schimba si reconstrui lumea pe care o vom lasa copiilor nostri.

Multumesc. Maimuta din maimuta se trage.

Pentru ca sunteti multi cei care mi-ati atins sufletul, cei care imi scriu si-mi dau vesti de acasa sau din alte tari, cei cu care am fost colega de gimnaziu, liceu sau facultate si cu care ma pierdusem dar m-am regasit, cei care mi-au gasit blogul si mi-au spus sa continui sa scriu, cei care ma fac fericita pentru ca sunt parte din viata mea, cei care ma iubesc si ma umplu de aceasta iubire in asa fel incat eu sa o pot imparti cu altii in muncile mele voluntare, cei care-mi sunt prieteni de ani de zile si ma accepta cu bune si rele, voi cei care din cand in cand imi trimiteti cate un mesaj de dor, pentru voi este linkul de mai jos.
Era sa uit: este si pentru cei care nu sunt convinsi inca de beneficiile purtatului in brate si pe spate a copiilor nostri, aproape de noi, fara dureri si cu multa fericire in inima. Nu-i alintam si nici nu-i "stricam". Nu-i invatam "prost" si nici "dependenti". Ii invatam iubirea.

http://www.youtube.com/watch?v=JPJ0-yC1y6k&feature=youtu.be

9+5 luni de maimutareala

Si-a mai trecut o luna, repede de tot, asa de repede ca mi-e frica sa nu o aud pe Amani zicand maine-poimaine "Da si tu un ban de-un suc si-un bilet de avion". Sa profit ca-mi doarme mandra in fular si lipita de sanul meu, si sa fac o recapitulare a celor 5 luni care s-au implinit de curand. N-am fost niciodata buna la notat in carnetel tot felul de date importante nici de-ale mele si nici de-ale ei, asa ca pana acum vreo doua saptamani habar n-aveam cate kile si cm are, pana n-am fost la pediatru in sfarsit si s-a lamurit misterul. Ne-a ferit al de sus de probleme mai grave, asa ca eu ma uit la ea, vad ca mananca, rade, doarme, e activa, si n-am nevoie sa stiu cifre exacte... Mama ma tot intreaba daca nu o simt mai greluta, dar cum o tin in fular mai mereu de cand s-a nascut, m-am obisnuit atat de mult cu greutatea ei incat nu-mi dau seama.
Tot citind bloguri de mame si copii mi-am dat seama ca maimuta noastra urmeaza un curs normal de dezvoltare si nu-i nici mai presus nici mai prejos decat altii de varsta ei. A reusit in sfarsit sa se intoarca pe burta singura, rade cu zgomot acum, mai ales daca e in brate la taica-su si incep sa ma stramb la ea, zambeste mereu la toti cei care isi fac timp sa-i vorbeasca (eu inca astept sa inceapa sa mai faca si discriminari, ca parca prea se hlizeste asa cu toata lumea, ce treaba-i asta!), vorbeste mai putin ca la 2-3 luni si diferit, dimineata cand se trezeste sta in pat linistita intre noi pana ne invrednicim si noi sa deschidem ochii, e indragostita nebuneste de David si-ai zice ca sunt asa, complici, in unele jocuri de-ale lor... Eu ii cant toata ziua buna-ziua si-i place foarte tare, mai ales cand aude primele cuvinte si incep sa fredonez, i se lumineaza fata. Imi cere s-o scot afara la plimbare si daca e mai agitata, se linisteste imediat ce ajungem jos. Dimineata inainte de prima siesta iesim in curtea interioara a cladirii noastre, iau Aventurile lui Nils Holgersson, si-n timp ce fac rondul curtii de vreo 10 ori, ii citesc cu voce tare despre calatoria lui  Nils pe spatele gascanului.

Oi crede eu asta pentru ca-i vorba despre copilul meu, iaca nu stiu...Dar o scriu, sa nu uit peste ani. Amani ni se pare foarte "treaza" cum se spune aici in spaniola, inca de cand avea o luna-doua ii placea mult sa se uite la toate in jur, mai ales afara ai fi zis ca vrea sa cuprinda dintr-o privire tot ce vedea in jur. Mai, zici ca are privire de inspectoare nu alta! Cum sunt mai atenta acum la alti bebelusi, am observat ca cei de varsta ei au privirea aia in gol, fixa si nu se uita la nimic de fapt. Maimuta in schimb de abia isi putea tine capul si il intorcea pe toate partile ca sa vada cat mai multe, iar acum parca inghite din ochi copacii, cladirile, oamenii, tot tot tot. Se plictiseste repede in casa, in schimb, ar putea sta in parc cu orele si chiar stam de fapt...zilele trecute mi-am luat toate catrafusele, inclusiv laptopul, le-am pus in carut, pe Amani in fular si am stat toata dupa-amiaza in parc. In timp ce Amani a facut doua sieste in bratele mele eu am profitat si-am mai tradus (m-am apucat de tradus carti de parinti/nastere/copii din spaniola in romana ca am vreo cateva care-s prea bune sa le tin doar pentru mine). Se uita la frunze, copaci, ii dau flori pe la nas si pe la buze, o las in fundul gol, acum mai nou ii place iarba si-si trece manutele prin ea si si-ar baga si gura daca as lasa-o, dar mi-i ca pe langa iarba mai linge si-un pipi de caine vagabond ca-i si aici plin, ca la noi.
Surpriza celor 5 luni e ca socoteala mea cum ca o s-o tin doar pe lapte cel putin inca 2-3 luni de-acum incolo nu se potriveste cu vointa mandrei noastre pentru ca e atat de curioasa incat vrea sa incerce tot ce mancam noi si trage de mana, de furculita, de farfurie, de masa, numai numai i-o pica si ei ceva pe care sa dea cu limbuta putin. Nu m-am putut abtine si i-am dat ba niste piersica, ba pepene galben, ba brocoli. Dar asa, pe sarite si fara program si cand am vazut ca iese bucatica de brocoli nedigerata, m-am oprit. Mai asteptam.
La fel ca si acum o luna, Amani este cat se poate de linistita si surprinde pe toti cu faptul ca nu plange. Cand e nemultumita si vrea altceva decat ce facem noi in acel moment, stie foarte bine sa-si manifeste dorinta prin diverse sunete protestatare dar de plans tot nu plange. Eu personal nu cred ca-i chestiune de noroc, ci de inlantuirea pozitiva a sarcinii in care ne-am simtit amandoua minunat, iubite si protejate de David, a nasterii fara teama si fara violenta si a vietii noastre serene si fericite.
Inchei bilantul si mai scriu ca sunt convinsa in secret ca fularul (esarfa portbebe se zice la noi in Romania din cate am aflat) a contribuit la felul de a fi al lui Amani. Zic asta pentru ca rar vad pe strazi fete de bebelusi. Sunt toti ascunsi in carut, iar carutul acoperit cu o carpa, sa nu-i bata soarele probabil. Daca apuc sa vad vreunul, ori doarme, ori e treaz dar cu privirea aia pierduta. Si ma gandesc ca daca am fi urmat valul si obiceiul de aici, poate si Amani a noastra ar fi stat cuminte in carut si s-ar fi holbat la o carpa. In schimb in fular, este expusa la si in acelasi timp protejata de tot ce se intampla in jur. In plus are si laptele aproape, asa ca uneori nici nu se intrerupe din privit ca sa ia o gustare. Ma bucur mult de tot ca suntem liberi de biberoane, suzete, creme, pungi de jucarii, papuci de bebelus, baby phone, obiecte si iar obiecte care simt eu ca ar fi marit putin distanta intre noi si ea.

Elefantul Misu

Pentru cei care n-au copii inca, aflati de la mine ca o sa ajungeti sa faceti lucruri pe care nu credeati ca le veti face; cum ar fi de exemplu sa aveti conversatii casi-interminabile despre elefantii Misu si respectiv Maca (pisu si caca, ce, nu v-ati prins? :) ) O sa va sunati consortul la serviciu sa-i povestiti ce pisulica a facut copilul, de ti-i mai mare dragul - asa facui eu azi, entuziasmata nevoie mare, pentru ca a fost primul pipi facut in chiuveta.
Va intrebati probabil cum a ajuns Amani cu fundu-n chiuveta? Pai sa va zic. Ca o mama sovaj ce sunt, contemplu de luni bune ideea de a incepe cu maimutoiul ceea ce se cheama Elimination Communication sau pe romaneste Comunicarea Eliminarii (renuntarea la scutece si urmarirea atenta a copilului pentru a anticipa elefantii Misu si Maca si a-l duce intr-un loc adecvat unde ii poate lasa in libertate). M-am tot codit, din lene in primul rand si apoi din motive de conditionare culturala, prejudecati si alte limitatiuni, pana cand mi-am luat inima-n dinti si-am zis sa incerc. Intai timid si cu frica, o lasam in fundul gol de cateva ori pe zi, apoi mai cu indrazneala si datorita caldurii de afara, am inceput sa o tin o zi intreaga fara scutec (in casa si in parc atunci cand nu era in fular) pana azi cand, inspirata si motivata din nou de povestirea unei mamici romance (de citit neaparat pentru cei interesati, mamica foarte curajoasa, cu nastere acasa), m-am imbarbatat si mi-am zis ca a venit momentul sa privim drept in ochi si fara frica pe cei doi elefanti, Misu si respectiv Maca, ca doar nu ne-om speria noi asa cu una cu doua de un pisu scapat pe covor sau pe rochie.
S-a trezit Amani din prima siesta, i-am scos scutecul si am dus-o la baie, deasupra chiuvetei. N-am stat un minut si in timp ce-i observam mutrisoara, o vad ca incepe sa se concentreze si taaaaasss iese Misuuuu!!! Tiuuuu ce bucurie pe capul meu ca-mi reusise figura, prima din multe altele sper, asa ca am pus rapid mana pe telefon sa sun la David si pe mouse-ul de la laptop sa o anunt si pe bunica romanca.
Pe paginile pe subiect de pe internet se gasesc zeci de motive pentru a adopta CE, eu am doar cateva: in primul si in primul rand faptul ca fundul de maimuta este absolut si completamente irezistibil, numai bun de pupat si de stat cu capul pe el, iar un scutec limita prea mult accesul. Apoi, mai e si economia la bani, nu mai contaminam mediul aruncand scutecele de unica folosinta, si nu mai am de spalat nici scutece reutilizabile, desi ma rog, nici acum nu e asa mare munca. Pe langa astea, mi-a placut mult ideea asta a comunicarii, a faptului ca eu ca parinte pot reusi sa-mi citesc copilul si sa reactionez rapid si ca eventual Amani isi va da seama  ca eu mama ei, sunt dispusa sa o observ si sa o inteleg chiar si cand bat in poarta cei doi elefanti ai nostri. Reusita de azi dimineata, desi poate parea ridicola pentru cei far' de odrasle, imi da multa incredere in mine si am realizat ca e aceeasi incredere pe care o simt atunci cand alaptez. Corpul meu, la orice ora din zi si din noapte, in parc, acasa sau in vizita, fara absolut nici un alt ajutor artificial sau material, ii poate indeplini si satisface toate nevoile primare copilului meu. Pentru Amani sunt suficienta, cu doua brate care sa o stranga la piept si doi sani care sa o hraneasca, cu doi ochi care sa o citeasca si doua urechi care sa o asculte.

Umor Espejo

 * Vai, ce frumoasa esti azi! Ai facut dus?

* (Ma machiasem, eu care de obicei nu ma machiez cu lunile) Linda, ce ti-ai facut? Vrei sa fugi cu circul?

* Esti o baba prizoniera in corpul unei printese!

Puterea florii

Din nefericire pentru mine si karma personala marturisesc ca ma tot observ de ceva vreme si realizez ca in ciuda anilor adunati, a experientelor traite si a diverselor culturi cunoscute, nivelul meu de toleranta in loc sa creasca cu intelepciune, scade cu repeziciune!
Tu care crezi in principiul non-violentei, tu care vrei sa dai de mancare la saraci si sa mangai cainii abandonati, tu care faci si dregi pentru a contribui cu diverse picaturi in oceanul schimbarii, tu care-i iei drept modele pe de-alde Nelson, Bob si Martin? Tocmai tu mai Andro mai, sa fii asa lipsita de toleranta fata de semenii tai?
Asa ma cert eu in gand in timpul siestei maimutei, si ma intorc pe-o parte si pe alta, si de doua ore nu pot pune geana pe geana. Pentru ca da, in ultima vreme judec din ce in ce mai mult, ba pe unul ba pe altul. Pe unul ca ii da copilului de un an Cola in loc de apa, pe altul ca e nefericit dar nu face nimic sa-si schimbe situatia, pe cutare mama ca nu se informeaza despre mijloace de purtare a bebelusilor care sa nu dauneze coloanei, pe inca una ca sta si accepta abuzurile sotului in loc sa-si ia catrafusele si copilul si sa plece si oh, vai! lista ar putea continua la nesfarsit...
Maternitatea nu m-a facut mai serena, ci din contra mi-a adaugat noi si noi subiecte si subiecti care sa alimenteze zilele mele de furie, rare ce-i drept, dar inca existente. Inainte nici ca-mi pasa de cati bebelusi sunt alaptati la piept, cati sunt lasati sa planga in camera lor pana adorm, cate mame trec prin supliciul de a se intoarce la serviciu si a-si lasa copilul pe maini straine. Iar acum mi-e ingrozitor de greu sa accept ca lucrurile nu stau asa cum in viziunea mea ar trebui sa stea. In utopialandia mea parintii petrec ore in sir documentandu-se despre sarcina, travaliu, implicatiile unei nasteri traumatizante, despre boli, alimentatie naturala, efectele zaharului in exces. Cand isi dau seama de implicatiile pe termen lung ale alimentatiei nu doar pentru sanatatea lor ci si cea a copiilor lor, isi schimba stilul de viata si trag repede fuga la piata sa-si umple frigiderul de fructe si legume, nu de gunoaie. Mamele renunta la serviciu ca sa stea macar un an jumate cu copilul si au fie un sot fie o familie care sa le sprijine financiar iar comunitatea in care traiesc nu le blameaza pentru ca sunt niste casnice intretinute. Isi asculta instinctele care nu lasa nici un mamifer pe lumea asta sa-si abandoneze puiul intr-un spatiu creat special pentru el singur ca sa nu-i deranjeze pe parintii prea ocupati cu alte treburi.
 Dar am divagat vad. 
Am fost la mediatie cand eram cu burta la gura, m-am izolat de civilizatie 10 zile, am invatat tehnici de respirat, am trecut prin linistea nobila si am experimentat dizolvarea eului material. Au functionat. Vreo luna, ca apoi nemaiputand continua meditatia, tot ce-mi intrase pe-o nara mi-a iesit pe cealalta.
Ce ma salveaza sa nu ard eventual in focurile iadului este personificarea rabdarii, monumentul de calm, intelegere si toleranta din viata mea pe nume David. Sa vedeti ce s-a-ntamplat:

Din cand in cand un domn parcheaza o camioneta pe straduta din spatele blocului nostru, si de obicei la aceeasi ora, ora siestei mandrei mele. Si-i suna alarma la masina vreo 40 de minute in continuu, fix cat sa-mi sara mie somnul si sa ma transform in Capcaunandra. Saptamana asta a venit iar si am petrecut juma de ora imaginandu-mi cum cobor eu cu o bata de baseball si-i sparg parbrizul nefericitului. De coborat n-aveam cum sa cobor pentru ca dormea fata si bata oricum n-aveam. Asa ca mi-am zis ca hai mai bine sa scriu un biletel si sa-l lipesc pe parbriz, urmand sa cobor imediat ce se trezea Amani.
"Stimate, data viitoare cand mai veniti cu masina dvs de rahat in cartier si nu opriti alarma care suna de 40 de minute, o sa v-o zgarai!"
Se trezeste a mea maimuta si cand ma pregatesc s-o pun in fular, aud, adica nu mai aud alarma. Ma uit pe geam, nefericitul isi lua talpasita. Al naibii ghinion!
Seara ii povestesc lui David toata tarasenia si ghici ce-mi spune: Linda, bravo! ce bine ca te-ai descarcat si ai scris biletul! Acum poti sa-l arzi pe ala si sa scrii altul in care sa zici "Stimate, va rog frumos sa aveti grija cu alarma si daca este posibil sa o opriti..." Ia zi, nu-i asa ca e mai bine? Nu esti tu cea care vrea sa faca lumea mai buna? Nu mai bine ii lipesti si o floare pe parbriz?

Ahhh, mama lui de chilian! cum sa nu-l iubesc de mor??

Vremea iubirii

Zilele trecute am gasit pe facebook linkul unei emisiuni de la o televiziune chiliana in care o psiholoaga recomanda cu entuziasm dusurile reci. Nu ca sa ne racorim pe timp de vara ci ca sa le dam un soc scurt copiilor nostri cand au o criza de nervi si astfel sa-i potolim. In schimb nu recomanda loviturile, nici macar alea usoare, pentru ca parintii si-ar putea pierde controlul si exagera. Deci lovituri nu, dusuri reci da.

La vederea si ascultarea enormitatilor pe care le debita psiholoaga, ma indignez binenteles, ca asta e hobby-ul meu preferat dupa cum bine zice al meu chilian. Pun linkul pe pagina mea, scriu un comentariu scandalizat iar mai pe seara se si iveste ocazia sa discut pe tema cu niste colege de serviciu de-ale lui David.

Nu mica mi-a fost mirarea sa citesc si sa aud ca asemenea tratamente si solutii de rezolvare a crizelor de nervi infantile sunt nu doar acceptate in societatea chiliana ci chiar incurajate si puse in aplicare de un numar mare de persoane. Doua dintre tipele care mi-au replicat au povestit ca ele sau fratii lor au primit dusuri reci si ca nu vad absolut nimic rau in asta, ba chiar din contra, mamele lor saracele, nemaiputand face fata terorii si tipetelor mucosilor, sunt perfect justificate sa-si bage creaturile cu capul sub dus.

Iar eu, eu care simtisem cum mi se ridica tensiunea ascultand-o pe psiholoaga, care ma indignasem juma de zi, care imi pregatisem un mesaj de denunt sa-l trimit la Unicef Chile, nu mai stiu ce sa zic si tac. Si apoi inchid si gura ramasa deschisa.

71% dintre copiii chilieni sunt abuzati si maltrati intr-o forma sau alta in propriile familii (incluzand abuzul verbal), asta e statistica Unicef pe anul 2012. In ce tara am venit fratilor?? m-am tot intrebat eu vreo cateva zile, pana cand m-am batut cu palma peste frunte si m-am amarat si mai tare pentru ca imi dadusem seama ca pusesem intrebarea gresita. Eu am crescut intr-o generatie de copii abuzati  fizic si verbal (desi mama mea nu se face vinovata de asa ceva) si mi-aduc aminte de colegul de clasa care era batut de taica-su cu furtunul de la masina de spalat. In Romania violenta asupra copiilor si femeilor doar foarte recent a inceput sa fie taxata ca atare. Despre tarile africane pe unde-am calatorit nici nu mai vorbesc, copiii sunt asa ceva ... intre sclavi si presuri de sters picioarele. Asia, iar de prisos, ca doar hainele cu care ne imbracam si jucariile cu care ne jucam sunt facute cu sudoarea fruntilor de 6, 7, 8, 9 ani.

Tze chedeai tu mama (vorba lui Matei cand era mic), ca tricourile faine de la Zara care ne plac noua, n-au si ele printre cusaturi niste stropi din sudoarea asta?

Nu mai vorbesc de cum ne raportam la copii, ca niste fiinte inferioare noua adultilor, razgaiati si alintati atunci cand vor altceva decat vrem noi, impertinenti si obraznici atunci cand indraznesc sa ne chestioneze deciziile, dependenti atunci cand au nevoie de multa afectiune...

Revenind la Chile, in seara asta am gasit un articol chilian care denunta zisele psiholoagei de la TV si indeamna la iubire si empatie. Traduc selectiv si completez cu prorpiile cuvinte:

Criza de nervi are loc in general la 80% dintre copiii cu varste intre 1 si 4 ani (deci un comportament comun si normal), cand acestia sunt obositi sau stresati, adica atunci cand creierul lor secreta cortizol, iar noi adultii nu am stiut/putut anticipa aceasta situatie. Criza de nervi este o forma de a exprima/arata furia, stresul, frustrarea sau oboseala. De ce copiii nu exprima acest stres in cuvinte? Pentru ca..ta-da-daaaam...nu pot! Nu pot pentru ca creierul lor este in plina dezvoltare si le lipseste capacitatea de a exprima verbal ceea ce simt (si cred ca suntem de acord ca uneori si noua adultilor ne este foarte greu sa punem in cuvinte exacte ceea ce simtim). Copilul de 3 ani nu poate spune "mama, imi este foame si somn, mi-a fost si foarte dor de tine azi, vreau sa ma joc cu tine, dar vreau sa ajungem si acasa repede si sa dormim, asa ca efectiv nu stiu ce vreau exact!". Copilului de 3 ani ii lipseste pur si simplu maturitatea cerebrala pentru a exprima acest tip de rationament. Tocmai de aceea, criza de nervi este o forma de a arata frustrarea, nu o forma de a manipula adultii.

Ideile care vorbesc despre copiii-teroristi, copiii-manipulatori, despre metodele de corectie si disciplinare, despre dusurile cu apa rece si umilinte, nu fac decat sa mareasca si mai tare prapastia intre ceea ce ne dorim sa le transmitem copiiilor nostri (iubire, empatie, respect fata de semeni) si ceea ce le oferim de fapt. Avem copii furiosi, frustrati, violenti, bolnavi, sumisi. Copii care nu mai "fac obraznicii" nu pentru ca au inteles cu adevarat ceea ce era de inteles, ci pentru ca le este frica ori de bataie, ori de amenintarea cu bataia ori de cuvintele aruncate pe negandite. Nu mai sunt copiii independenti pe care ni-i dorim. Sunt copiii subordonati, sumisi si cu capul plecat.

Calea scurta e cea a loviturii, a cuvintelor umilitoare, a neintelegerii, a nerabdarii, a lipsei de timp, a nedorintei profunde de a schimba paradigme invatate pe de rost de la proprii parinti. Drumul lung cere mult mult timp si rabdare, cere ajutor in cazurile cand ne pierdem controlul si simtim dorinta de a lovi sau a umili, drumul lung se informeaza asupra noilor descoperiri stiintifice despre dezvoltarea creierului copiilor si ia la intrebari metodele de educatie invechite si mostenite de la altii.

Si eu am umilit un copil, si eu am tipat si am amenintat. Mi-au trebuit vreo 2 ani pana sa-mi dau seama, sa pun mana pe telefon si sa sun acasa sa-mi cer iertare. Si copilul respectiv a avut maturitatea sa-mi explice cat de tare l-am facut sa sufere si marinimia sa ma ierte. 

Vremea umilintelor, batailor, palmelor, vremea abuzurilor fizice si a violentei verbale, a jignirilor, a exceselor de furie, a tipetelor, vremea suferintei a trecut. Acum a venit vremea iubirii. 

Povestea (re)nasterii

Intr-o sambata noapte au inceput primele semne ca Amani se pregatea sa soseasca. M-au trezit din somn dureri de spate usoare dar am reusit sa adorm inapoi repede. A doua zi, duminica se implineau 40 de saptamani dar nu simteam nici o neliniste la gandul ca fata mea si-ar fi putut intarzaia sosirea. Ii spusesem cu o saptamana inainte sa nu asculte de nimeni si sa vina doar atunci cand este ea pregatita, noi o asteptam linistiti. Stiam de asemenea ca semnele travaliului pot aparea cu multe zile inainte si-mi urmaream corpul cu atentie, dar cum burtica inca nu coborase (inainte de nastere cu ceva timp capul bebelusului isi face loc in pelvis si coboara, lasand un spatiu cam de o palma intre piept si burta) credeam ca va mai dura ceva vreme.

Duminica ne-am trezit, i-am povestit lui David de durerile de peste noapte, am facut dragoste si ne-am spus ca daca Amani a fost conceputa tot asa, poate iubindu-ne putin in timpul contractiilor o va ajuta sa coboare mai usor.

Restul zilei pana seara l-am petrecut aproape singura pentru ca David s-a dus la Gino, prietenul lui cel mai bun si care locuieste la doi pasi de noi, sa termine de facut un dulap. Imi spusese ca daca am nevoie de el, vine imediat, doar sa-l sun. Pana pe la ora doua dupa-amiaza am stat in pat si am schimbat mailuri cu fetele mele de peste ocean. M-am dus la baie la un moment dat si mi-am dat seama ca mi-a iesit dopul mucos ( este o mucozitate care separa ca un dop vaginul de colul uterin si eliminarea lui este semnul iminent al apropierii nasterii). L-am sunat repede pe David sa-i spun si am intrat intr-o stare de euforie asa de mare ca aproape saream in sus de bucurie prin casa. Insemna ca urma sa intru cat de curand in travaliu si ca ne desparteau doar ore sau o zi-doua pana sa o tinem in bratele noastre pe Amani.

Eram asa de fericita incat m-am dus in sufragerie si timp de vreo ora si ceva am dansat cu burtica pe melodiile mele preferate. Baietii venisera sa ma vada intre timp dar le-am spus sa stea linistiti si sa se intoarca la mobilele lor, ca eu ma simt foarte bine. Aveam deja contractii tot mai dese, dar nu mai mult de doua-trei pe ora. Pe la 4 dupa-amiaza am facut o baie si apoi am spalat cada, gresia, chiuveta, am lasat totul luna pentru ca stiam ca daca era sa plecam spre spital in aceeasi seara, David nu va avea timp sa lase curat.

La 7 seara se intensificasera contractiile si cand s-au intors baietii, am inceput sa le numaram. Intrasem deja in travaliu serios, desi durata unei contractii nu depasea 50 de secunde. Am mancat pizza toti trei, David cu Gino in sufragerie, iar eu in dormitor, in genunchi la marginea patului si cu trei perne sub fund. Intrasem deja intr-o stare de transa, la fiecare contractie simteam nevoia sa vocalizez cate un "aaaaaaa" lung si asta imi usura concentrarea. La 9 seara deja nu mai vorbeam si pana la 10 eram in taxi, in drum spre Maipu unde locuiesc parintii lui David. Cum nu aveam unde parca masina lor in jurul blocului nostru, a trebuit sa trecem intai pe la ei sa luam masina si apoi sa o pornim spre spitalul din Talagante, la 40 de minute distanta de Santiago.

De aici incolo eu pierdusem notiunea timpului si eram perfect concentrata asupra contractiilor. David mi-a spus dupa nastere ca am ajuns la spital in jurul orei 00:20. Am intrat in cabinetul Elianei, una din cele doua moase care aveau sa ne ajute, mi-a pus monitorul putin si apoi ne-am indreptat cu totii spre sala de nasteri. Eu ma tot intrebam cand vor incepe contractiile serioase, acelea atat de dureroase si de nesuportat de care am fost prevenita si de care mi s-a vorbit de nenumarate ori...Imi spuneam in gand ca daca nu au inceput, inseamna ca inca sunt departe denasterea propriu-zisa si ca poate de abia a doua-zi va sosi Amani.

Dar n-am stat mult sa ma gandesc la toate astea, pentru ca veneau si plecau contractiile si aveam nevoie sa fiu concentrata pe senzatiile corpului meu. Aveam atat de multa incredere in Eliana si Maria-Rosa, cea de-a doua moasa, incat m-am lasat ghidata de ele si de propriul instinct si am dat frau liber "aaaaa"-urilor si "oooo"-urilor, tot mai dese si tot mai puternice.

Sala de nasteri era intunecata, cred ca aveau doar o veioza aprinsa intr-un colt sau poate era lumina de pe holuri, nu stiu...Spitalul era cufundat in linste totala, si doar mai tarziu, in timpul nasterii, am auzit inca o mamica si apoi plansetul unui bebelus intr-o sala alaturata.

David era langa mine in tot acest timp, in pauza dintre contractii ma uitam la el si-i mai furam cate un sarut, iar el nu spunea nimic sau poate nu-l mai auzeam eu, dar il simteam acolo, prezent, gata sa ma sprijine si sa ma ajute.

Eram asezata pe un scaun special, cu spatiu intre picioare pentru a lasa loc bebelusului sa iasa, iar Eliana si Maria-Rosa imi faceau masaj cu ulei la spate si pe coapse si din cand in cand ma acoperea cu bucati de panza calde. Cand simteam nevoia ma ridicam de pe scaun si mai faceam cativa pasi sau ma sprijineam de patul de nastere. Atingerile si masajul Elianei imi luau din intensitatea contractiilor si imi usurau travaliul neinchipuit de mult.

Apoi la un moment dat o aud pe Maria-Rosa spunandu-mi "Poti impinge acum" - eram asezata pe pat, cu spatarul la verticala si cu talpile sprijinite de o parte si de alta a marginii patului. Mi-aduc aminte ca nu-mi venea sa cred ca ajunsesem atat de repede la ultima etapa – eu tot asteptam durerile, durerile care nu apareau. Cu toate astea imi auzeam "aaaaaa"-urile tot mai lungi si tot mai zgomotoase. Poate asa erau durerile fara suferinta...Imi simteam corpul contractat complet, spatele si pelvisul tensionate, dar nu sufeream. Veneau contractiile una cate una, una cate una si ma purtau tot mai aproape de intalnirea cea mare. Simteam cum mi se scurge lichidul, era asa o senzatie de placere si usurare...Pauzele intre contractii mi se pareau lungi la inceput si m-am pus pe cantat, gandindu-ma ca daca Amani imi aude vocea, va dori sa iasa mai repede..."Here´s a little song I wrote, you might want to sing it note for note, don´t worry! Be happy!" si imediat imi raspundea Amani, cu o contractie puternica..."In every life we have some trouble, but when you worry, you make it double..." si inca una! Maria-Rosa fredona si ea, in timp ce Eliana si David imi sprijineau bratele si asa imi reinnoiam puterile si impingeam inca o data si inca o data. Dupa o vreme ma simteam epuizata din cauza efortului, imi doream doar sa dorm putin si ca sa fac o pauza, m-am dat jos de pe pat, am facut cativa pasi si apoi m-am asezat in patru labe si am inceput sa imping iar. Mi-am schimbat pozitia inca o data, am ajuns iar pe pat si Eliana imi trecea un tub de oxigen pe la nas, ca sa ma revigoreze. Le auzeam pe amandoua spunandu-mi "Hai Andra, mai e putin, foarte putin! E asa de aproape, o vedem!"

Am avut un moment in care am strigat "Nu mai pot!" - asa de mare era epuizarea corpului meu. Am inchis ochii, am atipit putin cred, nu stiu sigur daca au fost secunde sau minute...Mi-am adus aminte ca citisem ca va veni un moment in care voi vrea sa renunt, in care ma voi simti slaba si fara putere, in care voi dori sa se termine totul mai repede. Si a venit acel moment. Nu mai puteam si repetam " sunt obosita...sunt obosita..." David imi umezea buzele cu apa din cand in cand si Eliana imi dadea oxigen.

Dar mi-am adus aminte si ca odata ajunsa in acest moment de neputinta totala, inseamna ca mai este foarte putin si voi reusi sa nastem. Eu, Amani si David. Nu puteam renunta, nu ma puteam da batuta, nu, pentru mine, Amani si David.

Simteam ca e aproape inelul de foc...Se spune ca in momentul in care iese capul bebelusului simtim o arsura puternica in vagin, ca un inel de foc.

David mi-a povestit ca atunci am strigat cel mai tare, am impins puternic si am simtit-o cum iese, fetita mea, i-am simtit capul si corpusorul iesind din vagin si imediat dupa am primit-o in brate. "Dumnezeule, Dumnezeule!" asta am mai putut spune...

Poate eram intr-o stare de transa prea mare, poate pragul durerii mele este foarte ridicat, dar inelul de foc nu l-am simtit asa cum imi imaginasem...o durere si arsura de nesuportat. Am nascut si durerile nu aparusera.

Amani a venit pe lume in pace si armonie, asa cum ii e numele in swahili, fara sa planga, fara sa tipe, in liniste si cu ochii larg deschisi. Prima persoana pe care a privit-o a fost tatal ei. Eliana si Maria-Rosa mi-au invelit-o intr-o panza calda si au iesit din sala, nu stiu pentru cata vreme... S-au reintors, au cantarit-o si masurat-o si ne-au dus repede in camera unde aveam sa stam toti trei timp de 3 nopti. Am dormit in acelasi pat cu Amani, iar David langa noi pe alt pat in tot acest timp. Nu ne-a luat-o nimeni din camera si nu ne-am despartit nici o secunda macar. Nu a venit nici un doctor sa o aspire, sa o intepe, sa o faca sa planga, sa-i fie frig sau teama...Nu i s-a pus nici o injectie, nu i s-a dat nici un medicament in acea noapte.

Multumesc lui Dumnezeu ca am nascut in libertate. Avem cu toate acest drept si daca societatea in care traim nu e pregatita sa ni-l acorde, e datoria noastra sa luptam pentru el. A inceput revolutia iubirii!

Vecinul

Azi dimineata Amani dormea, Barbora (fata aupair) pe fotoliu la noi in camera o pazea iar eu faceam curat in casa. Am deschis usa de la intrare, vroiam sa duc aspiratorul inapoi in boxa. La doua usi distanta aud tipete si injuraturi ale unui barbat amestecate cu tipete si plansete de copil. Era vecinul care se certa si poate isi batea sotia. In cateva secunde m-am reintors in propria copilarie, in timp ce cautam panicata telefonul ca sa sun la politie nu ma puteam gandi decat la cum si noua, mie si mamei mele ni se intamplase demult tare ceea ce li se intampla mamei si copilului din spatele usii de-alaturi. M-a busit plansul, mi-am dat seama ca nu stiu numarul politiei si am sunat jos la receptie, sa il chem pe portar.

Eram deja la usa cu degetul pe soneria vecinului cand a venit si portarul. Mi-a raspuns el, in prosop de baie, cu fata descompusa. Va rog frumos, incetati. Ganditi-va la baietelul dumneavoastra care e mic si plange. Nu mai tipati, nu mai vorbiti urat, nu va mai abuzati familia. Daca vreti, pot sta eu cu el ca sa discutati cu sotia, numai sa nu va vada asa. Va rog mult.

Am fost surprinsa sa ma simt atat de coplesita de amintirea mea din copilarie. In loc sa ma gandesc la mama baietelului nu ma puteam gandi decat la a mea. La ea, la mine si la tatal meu biologic. Si in loc de 31 aveam din nou 4-5 ani.

Noroc de Amani care m-a readus la realitate pentru ca orice s-ar intampla cu mine si in jurul meu, nu am timp nici sa plang nici sa ma simt prea speriata de amintiri urate. Acum sunt mama ei si asta e cel mai important.

Amor in dormitor

Tot gandindu-ma la bilantul asta de patru luni mi-am adus aminte de doua chestii, una amuzanta si cealalta importanta de notat si tinut minte.

Cea amuzanta: la primul control de zece zile cu Amani infirmiera ne-a intrebat de una de alta, a examinat-o pe maimuta, ne-a zis de alaptare, vaccinuri, etc si cand i-am povestit ca dormim cu ea in pat a dat din cap intelegator si ca o experta-consultanta in viata sexuala a chilienilor ne-a spus ferm si raspicat ca deocamdata nu-i nici o problema, dar sa o punem rapid in patut pentru ca altfel ne va afecta relatia de cuplu si ca a vazut ea cazuri cand s-a ajuns si la divort din cauza asta si ca e mai bine, acum pana nu se obisnuieste, vezi Doamne, cu alintatura asta de dormit in pat cu noi. Noi initial asa aveam in plan, sa facem exact cum spun expertii. Copilu´ tre sa se invete independent, sa doarma singur in patul lui si sa nu cumva sa-si deranjeze parintii din aventurile romantice din toi de noapte. Ehehe, dar mare noroc avem de copiii astia ca asa bebelusi neajutorati cum sunt stiu mai bine ca noi ce e bine pentru ei si ochi de vazut, urechi de auzit si inimi de ascultat sa aiba parintii, ca restul ne invata ei. Maimuta noastra mica si infrigurata nu a rezistat mai mult de 2 minute in patut iar noi ne-am ascultat instinctul si am culcusit-o langa noi in pat.

Booon. Mai trec doua saptamani si ceva si urma controlul de prima luna. Ei, de data asta datul din cap nu mai era intelegator condescendent ci de-a dreptul mustruluitor cum ca e periculos ca putem strivi copilul si ca (uitandu-se spre mine) ea intelege ca acum am devenit mama, dar sa nu uit ca sunt si femeie si partenerul meu asteapta sa fie satisfacut. Hai ca n-a zis chiar asa, parafrazez eu ca sa fie mai amuzant, dar era pe directia asta.

Deci ca sa vezi dom´le grija si atentia cadrelor medicale pentru viata sexuala a proaspetilor parinti! Nu ne faceam noi probleme, si-si face biata infirmiera saraca, si colac peste pupaza, nu era preocupata de binestarea mea, eu lauza care de abia nascuse, ci de cea a lui David!

Acum ce sa zic, ma facuse putin sa ma simt vinovata ca risc viata copilului, dar noroc mare noroc ca de mica sunt impertinenta si in loc sa tac din gura sau sa accept ce zic altii pe negandite, am stat eu si-am intors-o pe vreo cateva parti, mai si citisem pe net cate ceva si am ajuns la concluzia ca Amani e in perfecta siguranta. I-am si trantit-o infirmierei pentru ca, da, lupul isi schimba tara dar nu si naravul iar apoi am plecat acasa unde ne-am vazut linistiti (si satisfacuti) de viata in continuare.

9+4 continuarea

Doi: Marea schimbare.

Uite ca nici la capitolul asta nu am putut intra in rand cu lumea. Nasterea lui Amani nu a provocat mari schimbari si nici nu a generat epifanii datatoare peste cap a oranduirii existentei noastre. Nu am gasit sensul vietii si nu a trebuit sa renuntam la nimic din ceea ce ni se parea noua important inainte. Epifaniile le avusesem pe la douazeci si ceva de ani intr-un lan de porumb frantuzesc iar sensul mi-l gasisem si pe el, sau mai bine zis ma gasise el pe mine de mic copil. Daca s-o fi asteptat careva din cunoscutii mei sau a mea familie sa uitam de planurile noastre de tururi de bicicleta prin Europa costumati in animale, de trait prin sate ugandeze sau de facut autostopul si de calatorit un an-doi cu rulota, imi pare rau ca nu-s la inaltimea asteptarilor. Stiti cartea aia cu Aventurile lui Habarnam? Eu sunt un fel de Aventurile lui Badincontra.  Cu putina amaraciune in degetele cu care tastez, nu pot sa zic in apararea mea decat ca asta-s eu si n-am ce face. 

In schimb, nasterea si perioada sarcinii m-au imbogatit cu tot felul de simtiri si aspiratii care de care mai revolutionare si militante. Mi s-a intarit si mai mult convingerea ca fiecare actiune marunta nu numai ca poate schimba lumea in care traiesc, dar poate schimba si lumea viitoare, aia de care sper sa se bucure copiii si nepotii mei viitori. Mi-am trait momentele premergatoare travaliului precum si nasterea in sine ca pe niste acte revolutionare, constienta de importanta acestora nu numai in viata mea ci si in viata celor apropiati mie. David care la inceputul sarcinii radea (impreuna cu mine) de ideea ridicola si iresponsabila a nasterii acasa, in luna a opta isi imagina in ce camera a apartamentului ar putea avea loc. Eu am fost la conferinta pe subiect si am vazut documentare despre nasterea orgasmica (da, exact, orgasmica). Mama a citit si a aflat alaturi de mine desprepericolele medicalizarii excesive si nasterea fara durere. Ne certasem cumplit cu o luna inainte pentru ca ea era speriata si ingrozita de planurile noastre nebunesti de a naste acasa sau fara doctor. Fratele meu a stat si a ascultat atent cum povesteam eu despre hormonul fericirii din timpul travaliului si al alaptarii. Despre cum durerea nu inseamna suferinta, despre cum s-a ajuns la o extrema (tragica as zice eu) in care actul cel mai natural din lume este considerat o boala, un proces unde este nevoie de 4-5 persoane care sa asiste "saraca" femeie sa aduca pe lume o noua fiinta. Despre cum noi femeile suntem invatate frica de mici. Frica de a naste, frica de a nu avea lapte, frica de neputinta de a face ceea este de fapt scris in genele noastre ca trebuie sa facem, frica de a cere ajutor si mai ales frica de durere. Chiar ieri m-am intalnit cu o vecina in lift, in luna a opta era si cand i-am spus: Mai aveti putin, nu? ea mi-a raspuns: Da, si mi-e frica. 

Am scris cuvintele si mi s-a strans iar inima si am un nod in gat, fir-ar sa fie!

Eu n-am vrut sa-i las aceasta invatatura lui Amani, frica asta cumplita, pentru ca din punctul meu de vedere nu e reala, e o facatura, o iluzie si-o minciuna sfruntata a culturii si societatii in care traim. Nasterea este un miracol si din pacate doctorii din zilele noastre au uitat complet sa o trateze ca atare. Noi femeile suntem ca vacile pe linia de asamblare sau ma rog, cam asta e idealul spre care se tinde. Cat mai repede, mai usor si fara durere. Tac, pac, plup! si a iesit copilul, pa si la revedere ca doctorul tre sa plece in concediu. Traim in cultura asta care nu numai ca ne invata frica asta nenorocita, dar mai are si sfruntarea de a ne face sa ni se para normal ca o femeie isi programeaza pe agenda cezariana de ca si cum si-ar programa ora la manichiura. 

Ma rog, o scurtez, ca nu mai termin niciodata daca ma pun pe scris de toate astea si am devenit si cam serioasa in ton. Ideea e ca Amani mi-a deschis noi usi pe care am intrat cu bratul sus si pumnul ridicat in semn de revolta si de dorinta de schimbare. Ba mai mult, eu care ma gandisem ca ce plictiseala va fi pe capul meu cun un bebelus in brate toata ziua, draga mea maimuta ma face sa bat tot felul de recorduri personale si sa ating fel si fel de limite autoimpuse. Par exampl:

- am putut alapta

- am putut alapta dormind, si eu si ea

- am putut alapta in fular, mergand (fularul e un sistem de purtare, il vedeti in poza de mai jos)

- am putut alapta in fular, mergand, hands-free

- am putut alapta in fular, mergand, cu o carte in mana si citind (!!)

- si ultimul record de azi de care-s foarte mandra, am putut alapta din culcat, si folosi mouse-ul de la laptop cu degetul mare de la piciorul drept.

- ca sa nu mai zic si ca am putut bea apa din sticla in timp ce saream pe pat cu Amani in fular, incercand sa o fac sa doarma.

In rest, in aste 4 luni Amani a crescut si s-a dezvoltat ca majoritatea copiilor. Cand il vede pe David seara i se lumineaza fata de fericire, de doua zile rade cu zgomot si deocamdata scopul meu in viata nu mai este sa salvez lumea ci sa-mi fac mandra sa rada, e mai mica si mai fina decat bebelusii chilieni care sunt toti niste grasuni mari de tot si cu capul imens, pe strada lumea crede ca e baiat pentru ca nu e imbracata in culoarea-cod (roz adica) si in plus are parul ridicat intr-o creasta, e vedeta pietii pentru ca o pun in fular si toata lumea se minuneaza de sistemul asta, asa ca acum vinerea dimineata tre sa ma opresc sa stau de vorba cu vanzatoarele de la tarabe care ne cunosc deja. Plange foarte rar si foarte putin, iar prima luna de colici aproape ca nici nu mi-o amintesc. Adica mi-o amintesc, dar am uitat deja cele 3 ore de suferinta zilnica a noastra cand plangea din cauza durerilor de burtica. 

Si cu riscul de a-mi lua rosii si oua stricate-n cap, am si eu o intrebare. De ce se plange lumea in general de lipsa de somn acuta in primele luni de bebelus? Ca eu una dorm cand doarme Amani si cum in primele 2 luni bebelusii dorm in continuu practic, n-am suferit de somn prea tare. Iar David nici atat, sforaia de ziceai ca n-are nici o grija pe lume!

Gata cu vorbaria, ca sta sa se trezeasca din, ati calculat bine, a treia siesta pe ziua de azi.

Aveti mai jos o poza cu maimuta cu musteti de lapte si una cu ea dormind de zor in fular, care e o carpa absolut fantastica si miraculoasa, lunga de 5 metri. Daca stiti vreo embarasata, faceti-i-o cadou, ca-i minunata! Pe fundal puteti admira gradina mea de vara.

9+4 luni de maimutareala

Azi implinim 4 luni de cand ne-am (re)nascut, eu, David ca parinti si maimuta din dotare ca Amani a noastra, viitoare calatoare in jurul lumii.  Asa ca vreau sa fac un bilant, sa ramana posteritatii. Voi astia care n-aveti copii, grabiti-va de inchideti pagina, ca o sa va plictisiti probabil. Desi, in spiritul meu contrazicator, am gasit si la capitolul asta chestii la care sa fiu pe dos si poate v-o interesa si pe voi.
Unu: afirma chilienii sus si tare (nu stiu cum o fi in Romania) ca e scump al naibii sa ai copii. Eu cu David ne vorbiseram deja sa pastram toate bonurile de la cheltuieli, sa le punem intr-o cutie si peste 18 ani sa i le aratam maimutei, sa vada si ea ce parinti sacrificati are!
Dupa 9 luni de sarcina si inca 4 luni de parintie, inca ne intrebam ce-o fi asa de scump... cum nu am putut naste acasa la noi pentru ca intr-adevar diferenta de pret era foarte mare (dublu) ne-am dus la centrul de nasteri unde-am platit 400 de euro. Moasele au fost aceleasi care-ar fi venit si acasa iar conditiile perfecte (camera noastra, cu doua paturi, baie, fotoliu, masa, mancare), ca sa nu mai zic de faptul ca David nu s-a dezlipit de mine din clipa cand am intrat pe usa spitalului si nimanui nu i s-a nazarit sa-l dea afara, din contra, al doilea pat din camera a fost adus special pentru el. Toate astea cu asigurarea de sanatate cea mai ieftina si cea considerata aici in Chile pentru "saraci" ca de, am fost someri amandoi pana-n octombrie.
Urmeaza apoi cheltuielile cu diversele obiecte necesare copilului. Ei si aici suntem avantajati noi astia care-am asteptat pana mai tarziu cu aducerea pe lume a urmasilor, pentru ca am facut rost de carut, scaun de masina, haine, jucarii si alte cele de la prieteni, frati, surori mai grabiti ca noi. Asa ca din nou, nu prea avem ce bonuri de casa sa-i aratam copilului. Nu mai zic ca la piata de legume si fructe care se pune saptamanal pe strada mea, se vand si haine si jucarii second-hand. In magazine de abia daca mai intru, si cand vad cate-un tricou/bluza/camasa pentru mine sau Amani la 15-20 de euro bucata, imi fac cruce cu limba si nu stiu oe unde sa ies mai repede... Asta pentru ca m-am invatat prost de la piata, unde cumparam haine americane cu 3-4 euro bucata.
Scutecele nici ele nu-s mare cheltuiala pentru ca le-am luat si pe dumnealor in spirit reciclologic si sunt din alea textile si refolosibile. Deci dai banu' tot odata (vreo 150-200 de euro) si apoi nu mai cheltui, gata. O sa sariti sa-mi ziceti ca-i mult de munca la spalat, ca-i complicat cu textila si ca da dureri de cap. Nu intru-n detalii ca sa nu adormiti citind, dar va promit eu ca nu-i deloc asa.
Ce-a mai ramas? Mancarea si patutul. Pai cu mancarea e cel mai simplu, ca-i la purtator, mereu calda, se da la cerere si e gratis! ( ma unge pe suflet cuvantul asta, zgarciobanca de mine)
Iar patutul - noi in prima saptamana dupa ce-am adus-o pe Amani acasa ne-am dat seama ca patutul va functiona pe post de dulap in primul an, asa ca ar fi putut astepta cheltuiala...
Aaaa, au ramas servetelele umede! Eu am banuiala ca astea-s sursa usturimii portofelului aici in Chile pentru ca am asistat la stergeri de funduri bebelusesti si iar m-am crucit vazand cantitatea de servetele folosite pentru  o poponeata minuscula de bebelus. Eu in zgarcenia mea ecologica si naturala, cumparasem doua pachete pe care le-am lasat in patul-dulap pentru ca oricum nu le folosesc. Fundul maimutei mele e spalat cu sfanta apa din cana si o bucata de vata.

partea doi la a treia siesta din zi, ca acum tocmai ce s-a trezit.

Experimentul cetatenesc

Am citit cartea unei chilience in care printre altele povestea despre lipsa de politete si amabilitate a conationalilor din Santiago mai ales si spunea la un moment dat in carte ceva ce m-a frapat si m-a pus pe ganduri: cum ca sa zambim necunoscutilor(pe strada, in lift, in magazin, etc) e de datoria noastra ca cetateni.
Asta se intampla anul asta, prin februarie-martie, cand eram proaspat ajunsa in Chile si in plina etapa criticandreasca la adresa tarii si a locuitorilor capitalei sale. Ca astia nu saluta-n lift, ca pe strada te impinge lumea, ca la metrou oamenii nu se mai reunesc in grupuri ci in cirezi, ca-ca-ca la nesfarsit. Ei si citind eu ce scria madam Pilar (Pilar Sordo parca) am avut o strafulgerare. Ia stai asa, ziceam eu in gandul meu, cum vine treaba asta cu datoria de cetatean? Adica ar trebui sa impart zambete in stanga si-n dreapta dintr-un simplu sentiment de datorie? E asta responsabilitatea mea ca nou cetatean al patriei chiliene? Pff si eu care aveam impresia, in superioritatea si prostia mea de Ignorandra, ca zambetul meu era un privilegiu si o onoare oferita cu generozitate gloatei! Mai, si ce generoasa ma mai simteam!
Uite-asa, la 30 de ani, cand credeam ca le stiu si le-am invatat pe toate, am deschis o carte si pleosc! doamna Pilar mi-a dat peste nas. Deci sa zambim e o responsabilitate, o datorie. Cand ies din casa si astept de la lumea asta sa se poarte frumos cu mine, mai intai si mai intai trebuie sa verific daca eu mi-am indeplinit datoria si mi-am asumat responsabilitatea fata de cei cu care traiesc in aceeasi comunitate, si de abia apoi sa emit pretentii. Imi place dom'le, imi place ideea asta! E pe directia povestii cu pasarea colibri care se chinuie sa stinga incendiul din padure si cara apa in cioc mititica, in timp ce celelalte animale fug care incontro.

Si cum mie-mi place sa si practic ceea ce filozofez, ma rog, ce filozofeaza altii, mi-am propus sa fac un experiment. Langa blocul nostru e un fast-food. Langa fast-food o parcare mare. Iar in parcare, un paznic care sta acolo cat e ziua de lunga. Nu-l cunosteam, nu ma cunostea. Asa ca de fiecare data cand treceam prin fata lui, am inceput sa-l salut si sa-i zambesc. Azi asa, maine asa, imi raspundea si el cu un Hola! sau Buenas tardes! iar dupa vreo cateva saptamani, deja anticipam salutul cu el si aveam un zambet pe fata cu cativa metri inainte de a trece pe langa parcare. Dupa ce i-am povestit si lui David de experimentul meu, a inceput si el sa-l salute iar acum, la vreo 8 luni distanta, ne oprim uneori sa stam de vorba cu el, stiu ca il cheama Juan (sau o fi Jorge?) si ca urmeaza sa aiba o nepotica in martie la anul.

Acum sa nu va inchipuiti ca imi indeplinesc datoria ca un soldat american prin tari straine. Dau gres de multe ori si e al naibii de usor sa fiu tafnoasa si imbufnata. Dar raman pe metereze si incerc sa nu uit ce-am citit.
Acestea fiind zise, sa iesim cu totii deci afara din case si sa zambim, va rog!

De-ale chilienilor (ep.1)

*Cu vreme in urma am invitat un prieten la noi. Ii scriu si-i zic: Cristian, te asteptam la noi. Vino cand vrei, dupa-amiaza spre seara. Pe la 7-8 seara pun niste alune intr-un castron, o maslina-o tartina si ne asezam in sufragerie, in asteptare. Pe la 9 jumate oftez. La aproape 10 il sun si-mi zice ca ajunge imediat. La 11, eram deja chioara de somn, insarcinata fiind si cu ochii-n lacrimi hormonale. Pe la 11:30 ajunge si amicul, complet relaxat.

*Au chilienii astia doua expresii foarte uzuale: altiro – care inseamna imediat si tomar once – care inseamna a lua o gustare (mot-a-mot a lua unspe).

Am invatat cu ocazia pataniei de mai sus urmatoarele: cand imi zice cineva ca vine-face-drege altiro, nu-l mai cred si ca sunt unii chilieni care chiar vor sa ia gustarea la unspe, deci s-o las mai moale cu indignarea mea europeana ca astea nu-s ore de vizita!

Incep se vede cu criticile, cum imi sade mie bine, ca nu degeaba ma striga David al meu Criticandra. Ah, si Exagerandra. Si Reclamandra. Asa ca luati si voi ce cititi aici cu un graunte de sare, cum zice englezul si nu ma credeti c-o fi asa rai chilienii astia.

*M-am mai lecuit de inca ceva de cand m-am mutat aici. De facut planuri cu chilienii. Te-aduni c-un prieten, doi si-ncepi sa discuti de una de alta, de hai sa iesim si noi cu bicla, hai sa facem o afacere, un picnic, o asociatie..dom'le si ne imaginam itinerarii, bugete, facem schite, gandiri, ne despartim imbatati si imbuibati de entuziasm creator si facator ca pana la urma, cand vine ziua cu pricina (a iesitului cu bicla de exemplu)....un mare fas. Problema-i cand tu il astepti la coltu strazii stabilit si la ora precisa pe om iar cand il suni sa vezi de ce intarzie el e de fapt la un gratar cu niste prieteni sau doarme sau face orice altceva care nu are absolut nici o legatura cu planurile voastre. Asta nu mi s-a intamplat mie, e din auzite. Mie mi s-au intamplat altele, ceva mai plictisitoare episoade doveditoare a neseriozitatii chilienilor si deci nedemne de povestit.

*Au fost ai mei de peste mari si tari in vizita, s-o vada pe maimutonepoata, si am organizat o adunare cu prietenii cei mai apropiati si familia lui David. Vroiam sa inceapa in jur de unu jumate-doua la pranz, asa ca i-am invitat pe toti la ora doispe. Aici si punctualul tot intarzaiat e!

*Va intrebati probabil ce-i cu pozele astea. E tot despre chilieni. Asa arata ei directia. Nu cu mana sau degetul. Cu buzele bre! La inceput credeam ca-i un obicei razlet pana cand am inceput sa fiu mai atenta la oameni pe strada si la cunoscuti. Si ce sa vezi, toata lumea de la mic la mare foloseste gestul asta care mi-i cat se poate de nesuferit. Pardon, mi-era. Ca dupa ce i-am povestit lui David ca ma scoate din sarite sa-mi arate cineva directia cu buzele, a inceput binenteles sa ma necajeasca si acum s-a transformat in gluma interna. (El nici macar nu-si daduse seama ca toti chilienii fac asa din buze...deci e la fel de impamantenit ca ridicatul din umeri la romani si ridicatul din sprancene la tanzanieni).

Si ca sa intelegeti mai bine cum se foloseste:

-Unde-i painea?

-..... (buzele tuguiate inspre paine)

- Da-mi si mie telefonul de .... (Se poate spune si "de acolo" dar e spus in timp ce se tuguiesc buzele)

-Cu cine ai fost la piata?

- Cu....(in cazul in care e in aceeasi incapere).

Va urma.

Inapoi in afacere

Cum stateam eu lungita-n pat si cu maimuta sugand de zor la sanul drept m-am gandit c-ar fi timpul sa ma pun iar pe scris, nu de alta da' sa aiba si copilu' asta al meu o amintire cu scrierile  muma-sii despre ce viata frumoasa avem noi in Santiago de Chile si despre aventurile mamistice care-au inceput fix acum 3 luni, pe 13 august, in miez de noapte sau zori de zi (inca n-am cazut de acord cu David, respectiv tatal maimutei).

Ma mai gandeam eu si ca mi-i dor de voi de-acasa si din alte tari, voi astia cu care incerc sa mentin contactul in ciuda departarii si cu care apuc uneori sa mai fac cate-un schimb de mailuri personalizat. Nu stiu cat timp voi mai avea eu de mesaje si mailuri ca a venit vara aici in tara tarii de foc si am de batut strazile, dealurile si parcurile cu maimuta-n brate, sa-i arat si s-o invat despre lumea asta a noastra pacatoasa in care am adus-o. Asa ca sa nu va fie cu suparare daca va pun linkuri  cu blogu' pe facebook si in mailuri in loc sa va scriu la fiecare-n parte, eu ma gandesc cu drag la toti, iar aluia de-i cu suparare ii zic sa ma ierte si sa priveasca afara pe geam la soare si sa-i treaca supararea, ca nu se merita!

Am asa multe de povestit ca iaca mi-s in impas ca nu stiu cu ce sa incep. Zic vreo doua vorbe despre maimutica si viata mea de mama, inainte sa apuce maica-mea adica bunica maimutei (care tocmai ce-a plecat de pe aste meleaguri) sa va povesteasca ea tot.
Dom'le nu-i asa de speriat a fi muma, asa cum credeam eu sau cum vroiai unii nefericiti sa ma faca sa cred! Avem noroc (desi eu una cred ca nu e norocu' la mijloc, si o sa va scriu si despre asta mai incolo) de o mandrete de fata care-i tare linistita draga de ea si-l lasa pe tata-su sa doarma toata noaptea si nici pe muma-sa nu o trezeste, ca se trezeste ea singura cu instinctu' matern sa-i bage tzatza-n gura in toiul noptii, dar numai asa, cat o deschidere de geana, ca imediat adoarme la loc, dupa ce a enciufat* copilu' la respectivul san.

* sa ma scuzati si cu stelele si cuvintele astea ciudate (sunt scrise in romañol), eu jonglez cu 2-3-4 limbi straine cam in fiecare zi si uneori mi-e lene sa caut corespondentul exact in limba-mi materna. ba mai suna si amuzant enciufatul asta, care in romaneste ar fi 'bagat in priza' si care, iaca, n-are nici un farmec tradus mot-a-mot.

As fi zis eu inainte ca va fi asa distractiv sa am propriul copil? uite ca n-as fi zis, da' zic acum! Tare mi-era dor sa vorbesc romaneste cu cineva si nu-mi ajungea cat stateam la cioace cu maica-mea pe chatul gmail, asa ca de abia asteptam sa iasa din burta fata asta a mea, sa port si eu o conversatie, care de fapt e cam monolog deocamdata, dar nu-i nimic, ca are privirea inteligenta maimutica si mi-i de-ajuns. Si uite-asa da-i si da-i, pe romaneste toata ziua, cu mici pauze de-un Frere Jacques si Jambo Bwana, cantate cu intonatie spre deliciul copilului care pana acum nu s-a pus pe plans, asa cum se pune taica-su cand deschid gura sa fredonez ceva. Planu' secret e sa o invatam nu doar romaneste si spaniola, ci si engleza, franceza si multi alti limbi straini ca apoi sa cerem bani grei doritorilor de o poza cu maimuta poligloata.
Cum ziceam, vorbesc in lift, vorbesc pe strada, in magazin, la piata, peste tot fara rusine de nu-mi mai tace gura, ca si asa nu intelege nimeni ce spun.
Mi s-a trezit mandra, asa ca hasta pronto caballeros, revin cu povestiri curand!

Copiii mei ugandezi

Peter

Tasha Big Size, Olivia, Ronald

Ruth, Maria

Flavia, Hariett

Lucy

Barbra

Vicky

Collins

Stuart

William, Alex

Introducerea

 rochia traditionala ugandeza - gomesi

                                                 

Kanzu pentru David

                                                                

 acasa la mireasa - introducerea, cum spun ugandezii

                                 

in gradina miresii

                                                               

Maureen, mama noastra adoptiva in Uganda

                                           

Festinul

 vecinii mananca in spatele casei

                                                 

purtatorul de cuvant al lui ginerica, ginerica, mireasa si cativa prieteni hotarasc data nuntii

barbatii familiei miresei asteapta decizia

mireasa in roz, mirele cu ochelari