joi, 13 decembrie 2012

9+4 continuarea

Doi: Marea schimbare.
Uite ca nici la capitolul asta nu am putut intra in rand cu lumea. Nasterea lui Amani nu a provocat mari schimbari si nici nu a generat epifanii datatoare peste cap a oranduirii existentei noastre. Nu am gasit sensul vietii si nu a trebuit sa renuntam la nimic din ceea ce ni se parea noua important inainte. Epifaniile le avusesem pe la douazeci si ceva de ani intr-un lan de porumb frantuzesc iar sensul mi-l gasisem si pe el, sau mai bine zis ma gasise el pe mine de mic copil. Daca s-o fi asteptat careva din cunoscutii mei sau a mea familie sa uitam de planurile noastre de tururi de bicicleta prin Europa costumati in animale, de trait prin sate ugandeze sau de facut autostopul si de calatorit un an-doi cu rulota, imi pare rau ca nu-s la inaltimea asteptarilor. Stiti cartea aia cu Aventurile lui Habarnam? Eu sunt un fel de Aventurile lui Badincontra.  Cu putina amaraciune in degetele cu care tastez, nu pot sa zic in apararea mea decat ca asta-s eu si n-am ce face. 

In schimb, nasterea si perioada sarcinii m-au imbogatit cu tot felul de simtiri si aspiratii care de care mai revolutionare si militante. Mi s-a intarit si mai mult convingerea ca fiecare actiune marunta nu numai ca poate schimba lumea in care traiesc, dar poate schimba si lumea viitoare, aia de care sper sa se bucure copiii si nepotii mei viitori. Mi-am trait momentele premergatoare travaliului precum si nasterea in sine ca pe niste acte revolutionare, constienta de importanta acestora nu numai in viata mea ci si in viata celor apropiati mie. David care la inceputul sarcinii radea (impreuna cu mine) de ideea ridicola si iresponsabila a nasterii acasa, in luna a opta isi imagina in ce camera a apartamentului ar putea avea loc. Eu am fost la conferinta pe subiect si am vazut documentare despre nasterea orgasmica (da, exact, orgasmica). Mama a citit si a aflat alaturi de mine desprepericolele medicalizarii excesive si nasterea fara durere. Ne certasem cumplit cu o luna inainte pentru ca ea era speriata si ingrozita de planurile noastre nebunesti de a naste acasa sau fara doctor. Fratele meu a stat si a ascultat atent cum povesteam eu despre hormonul fericirii din timpul travaliului si al alaptarii. Despre cum durerea nu inseamna suferinta, despre cum s-a ajuns la o extrema (tragica as zice eu) in care actul cel mai natural din lume este considerat o boala, un proces unde este nevoie de 4-5 persoane care sa asiste "saraca" femeie sa aduca pe lume o noua fiinta. Despre cum noi femeile suntem invatate frica de mici. Frica de a naste, frica de a nu avea lapte, frica de neputinta de a face ceea este de fapt scris in genele noastre ca trebuie sa facem, frica de a cere ajutor si mai ales frica de durere. Chiar ieri m-am intalnit cu o vecina in lift, in luna a opta era si cand i-am spus: Mai aveti putin, nu? ea mi-a raspuns: Da, si mi-e frica. 
Am scris cuvintele si mi s-a strans iar inima si am un nod in gat, fir-ar sa fie!

Eu n-am vrut sa-i las aceasta invatatura lui Amani, frica asta cumplita, pentru ca din punctul meu de vedere nu e reala, e o facatura, o iluzie si-o minciuna sfruntata a culturii si societatii in care traim. Nasterea este un miracol si din pacate doctorii din zilele noastre au uitat complet sa o trateze ca atare. Noi femeile suntem ca vacile pe linia de asamblare sau ma rog, cam asta e idealul spre care se tinde. Cat mai repede, mai usor si fara durere. Tac, pac, plup! si a iesit copilul, pa si la revedere ca doctorul tre sa plece in concediu. Traim in cultura asta care nu numai ca ne invata frica asta nenorocita, dar mai are si sfruntarea de a ne face sa ni se para normal ca o femeie isi programeaza pe agenda cezariana de ca si cum si-ar programa ora la manichiura. 

Ma rog, o scurtez, ca nu mai termin niciodata daca ma pun pe scris de toate astea si am devenit si cam serioasa in ton. Ideea e ca Amani mi-a deschis noi usi pe care am intrat cu bratul sus si pumnul ridicat in semn de revolta si de dorinta de schimbare. Ba mai mult, eu care ma gandisem ca ce plictiseala va fi pe capul meu cun un bebelus in brate toata ziua, draga mea maimuta ma face sa bat tot felul de recorduri personale si sa ating fel si fel de limite autoimpuse. Par exampl:

- am putut alapta
- am putut alapta dormind, si eu si ea
- am putut alapta in fular, mergand (fularul e un sistem de purtare, il vedeti in poza de mai jos)
- am putut alapta in fular, mergand, hands-free
- am putut alapta in fular, mergand, cu o carte in mana si citind (!!)
- si ultimul record de azi de care-s foarte mandra, am putut alapta din culcat, si folosi mouse-ul de la laptop cu degetul mare de la piciorul drept.
- ca sa nu mai zic si ca am putut bea apa din sticla in timp ce saream pe pat cu Amani in fular, incercand sa o fac sa doarma.

In rest, in aste 4 luni Amani a crescut si s-a dezvoltat ca majoritatea copiilor. Cand il vede pe David seara i se lumineaza fata de fericire, de doua zile rade cu zgomot si deocamdata scopul meu in viata nu mai este sa salvez lumea ci sa-mi fac mandra sa rada, e mai mica si mai fina decat bebelusii chilieni care sunt toti niste grasuni mari de tot si cu capul imens, pe strada lumea crede ca e baiat pentru ca nu e imbracata in culoarea-cod (roz adica) si in plus are parul ridicat intr-o creasta, e vedeta pietii pentru ca o pun in fular si toata lumea se minuneaza de sistemul asta, asa ca acum vinerea dimineata tre sa ma opresc sa stau de vorba cu vanzatoarele de la tarabe care ne cunosc deja. Plange foarte rar si foarte putin, iar prima luna de colici aproape ca nici nu mi-o amintesc. Adica mi-o amintesc, dar am uitat deja cele 3 ore de suferinta zilnica a noastra cand plangea din cauza durerilor de burtica. 
Si cu riscul de a-mi lua rosii si oua stricate-n cap, am si eu o intrebare. De ce se plange lumea in general de lipsa de somn acuta in primele luni de bebelus? Ca eu una dorm cand doarme Amani si cum in primele 2 luni bebelusii dorm in continuu practic, n-am suferit de somn prea tare. Iar David nici atat, sforaia de ziceai ca n-are nici o grija pe lume!

Gata cu vorbaria, ca sta sa se trezeasca din, ati calculat bine, a treia siesta pe ziua de azi.
Aveti mai jos o poza cu maimuta cu musteti de lapte si una cu ea dormind de zor in fular, care e o carpa absolut fantastica si miraculoasa, lunga de 5 metri. Daca stiti vreo embarasata, faceti-i-o cadou, ca-i minunata! Pe fundal puteti admira gradina mea de vara.








4 comentarii:

Malia spunea...

Salut Andra,
Maimultica ta e superba... si ii sta bine in ' fular', asa cum ii spui tu. Mi-a placut tare mult ce ai scris, din pacate ma si intristeaza pentru ca e atit de adevarat... nasterea naturala .. fara injectii sau alte alea... e o raritate in lumea de astazi.. si e mare pacat.. pentru ca acele femei care tremura la gindul ca vor trece prin asta.. nu stiu ca se priveaza de cel mai frumos si mai magnific act... cred cu tarie ca momentul trebuie trait si simtit cu fiecare celula... cred ca relatia cu puiul tau atunci se naste... sincronizarea inimilor si a respiratiei... scincetul... saltul catre noua lume o fac amindoi .. si mama si puiul... eu am simtit-o de 2 ori... si uite ca scriind aici... imi amintesc si ma umplu de bucurie... a fost FANTASTIC.... ma bucur pentru voi.
eu am DIDYMOS , tot de 5,2m. e superb si la indemina... foarte util si comod.... te imbratisez... merci pentru rememorare... Va pup frumoaselor! Maria

andra spunea...

Salut Maria, deci stii si tu de fular. fain fain! Asa e, o raritate, dar in acelasi timp suntem din ce in ce mai multe femei care vor aceasta experienta. Aici in Chile cele doua moase ale mele se pare ca de abia fac fata cererilor asa ca au deschis o casa de nasteri. Este foarte delicat subiectul, dar cu atat mai mult cele dintre noi care au avut norocul acesta, trebuie sa povestim, povestim, povestim la cat mai multe persoane, sa schimbam paradigma si sa insuflam curaj femeilor din jurul nostru. Avem toate forta interioara, trebuie doar sa o cautam. M-ai inspirat sa scriu despre asta, desi mi-era frica sa deschid subiectul prea mult.Dar o voi face.

pisigri spunea...

Sunteti minunati, toti 3. Eu am pus-o tarziu pe ilinca in fular - wrap - dar oricum a fost o revelatie. De cand ai dus-o pe Amani asa?
Eu astept o poveste a nasterii, daca nu e prea intima si personala si daca o sa fii candva dornica sa o impartasesti cu...toata lumea.
Maine iese la lumina si maimutzica numarul doi a mea. Sper sa te citim impreuna !

andra spunea...

De la o saptamana am purtat-o asa si am de gand sa o port inca vreo 2-3 ani de acum incolo!

Da, initial o trimisesem doar prietenelor apropiate, dar o voi pune pe blog. Spuneam si mai sus ca trebuie deschis subiectul, desi e delicat. Poate poate cineva va citi si va afla ca nasterea fara suferinta si teama este posibila.

Vai vai pai inseamna ca esti plina de emotii si oxitocina! astept poze cand vei putea!