Vecinul

Azi dimineata Amani dormea, Barbora (fata aupair) pe fotoliu la noi in camera o pazea iar eu faceam curat in casa. Am deschis usa de la intrare, vroiam sa duc aspiratorul inapoi in boxa. La doua usi distanta aud tipete si injuraturi ale unui barbat amestecate cu tipete si plansete de copil. Era vecinul care se certa si poate isi batea sotia. In cateva secunde m-am reintors in propria copilarie, in timp ce cautam panicata telefonul ca sa sun la politie nu ma puteam gandi decat la cum si noua, mie si mamei mele ni se intamplase demult tare ceea ce li se intampla mamei si copilului din spatele usii de-alaturi. M-a busit plansul, mi-am dat seama ca nu stiu numarul politiei si am sunat jos la receptie, sa il chem pe portar.

Eram deja la usa cu degetul pe soneria vecinului cand a venit si portarul. Mi-a raspuns el, in prosop de baie, cu fata descompusa. Va rog frumos, incetati. Ganditi-va la baietelul dumneavoastra care e mic si plange. Nu mai tipati, nu mai vorbiti urat, nu va mai abuzati familia. Daca vreti, pot sta eu cu el ca sa discutati cu sotia, numai sa nu va vada asa. Va rog mult.

Am fost surprinsa sa ma simt atat de coplesita de amintirea mea din copilarie. In loc sa ma gandesc la mama baietelului nu ma puteam gandi decat la a mea. La ea, la mine si la tatal meu biologic. Si in loc de 31 aveam din nou 4-5 ani.

Noroc de Amani care m-a readus la realitate pentru ca orice s-ar intampla cu mine si in jurul meu, nu am timp nici sa plang nici sa ma simt prea speriata de amintiri urate. Acum sunt mama ei si asta e cel mai important.