vineri, 14 decembrie 2012

Povestea (re)nasterii


Intr-o sambata noapte au inceput primele semne ca Amani se pregatea sa soseasca. M-au trezit din somn dureri de spate usoare dar am reusit sa adorm inapoi repede. A doua zi, duminica se implineau 40 de saptamani dar nu simteam nici o neliniste la gandul ca fata mea si-ar fi putut intarzaia sosirea. Ii spusesem cu o saptamana inainte sa nu asculte de nimeni si sa vina doar atunci cand este ea pregatita, noi o asteptam linistiti. Stiam de asemenea ca semnele travaliului pot aparea cu multe zile inainte si-mi urmaream corpul cu atentie, dar cum burtica inca nu coborase (inainte de nastere cu ceva timp capul bebelusului isi face loc in pelvis si coboara, lasand un spatiu cam de o palma intre piept si burta) credeam ca va mai dura ceva vreme.
Duminica ne-am trezit, i-am povestit lui David de durerile de peste noapte, am facut dragoste si ne-am spus ca daca Amani a fost conceputa tot asa, poate iubindu-ne putin in timpul contractiilor o va ajuta sa coboare mai usor.
Restul zilei pana seara l-am petrecut aproape singura pentru ca David s-a dus la Gino, prietenul lui cel mai bun si care locuieste la doi pasi de noi, sa termine de facut un dulap. Imi spusese ca daca am nevoie de el, vine imediat, doar sa-l sun. Pana pe la ora doua dupa-amiaza am stat in pat si am schimbat mailuri cu fetele mele de peste ocean. M-am dus la baie la un moment dat si mi-am dat seama ca mi-a iesit dopul mucos ( este o mucozitate care separa ca un dop vaginul de colul uterin si eliminarea lui este semnul iminent al apropierii nasterii). L-am sunat repede pe David sa-i spun si am intrat intr-o stare de euforie asa de mare ca aproape saream in sus de bucurie prin casa. Insemna ca urma sa intru cat de curand in travaliu si ca ne desparteau doar ore sau o zi-doua pana sa o tinem in bratele noastre pe Amani.
Eram asa de fericita incat m-am dus in sufragerie si timp de vreo ora si ceva am dansat cu burtica pe melodiile mele preferate. Baietii venisera sa ma vada intre timp dar le-am spus sa stea linistiti si sa se intoarca la mobilele lor, ca eu ma simt foarte bine. Aveam deja contractii tot mai dese, dar nu mai mult de doua-trei pe ora. Pe la 4 dupa-amiaza am facut o baie si apoi am spalat cada, gresia, chiuveta, am lasat totul luna pentru ca stiam ca daca era sa plecam spre spital in aceeasi seara, David nu va avea timp sa lase curat.
La 7 seara se intensificasera contractiile si cand s-au intors baietii, am inceput sa le numaram. Intrasem deja in travaliu serios, desi durata unei contractii nu depasea 50 de secunde. Am mancat pizza toti trei, David cu Gino in sufragerie, iar eu in dormitor, in genunchi la marginea patului si cu trei perne sub fund. Intrasem deja intr-o stare de transa, la fiecare contractie simteam nevoia sa vocalizez cate un "aaaaaaa" lung si asta imi usura concentrarea. La 9 seara deja nu mai vorbeam si pana la 10 eram in taxi, in drum spre Maipu unde locuiesc parintii lui David. Cum nu aveam unde parca masina lor in jurul blocului nostru, a trebuit sa trecem intai pe la ei sa luam masina si apoi sa o pornim spre spitalul din Talagante, la 40 de minute distanta de Santiago.
De aici incolo eu pierdusem notiunea timpului si eram perfect concentrata asupra contractiilor. David mi-a spus dupa nastere ca am ajuns la spital in jurul orei 00:20. Am intrat in cabinetul Elianei, una din cele doua moase care aveau sa ne ajute, mi-a pus monitorul putin si apoi ne-am indreptat cu totii spre sala de nasteri. Eu ma tot intrebam cand vor incepe contractiile serioase, acelea atat de dureroase si de nesuportat de care am fost prevenita si de care mi s-a vorbit de nenumarate ori...Imi spuneam in gand ca daca nu au inceput, inseamna ca inca sunt departe denasterea propriu-zisa si ca poate de abia a doua-zi va sosi Amani.
Dar n-am stat mult sa ma gandesc la toate astea, pentru ca veneau si plecau contractiile si aveam nevoie sa fiu concentrata pe senzatiile corpului meu. Aveam atat de multa incredere in Eliana si Maria-Rosa, cea de-a doua moasa, incat m-am lasat ghidata de ele si de propriul instinct si am dat frau liber "aaaaa"-urilor si "oooo"-urilor, tot mai dese si tot mai puternice.
Sala de nasteri era intunecata, cred ca aveau doar o veioza aprinsa intr-un colt sau poate era lumina de pe holuri, nu stiu...Spitalul era cufundat in linste totala, si doar mai tarziu, in timpul nasterii, am auzit inca o mamica si apoi plansetul unui bebelus intr-o sala alaturata.

David era langa mine in tot acest timp, in pauza dintre contractii ma uitam la el si-i mai furam cate un sarut, iar el nu spunea nimic sau poate nu-l mai auzeam eu, dar il simteam acolo, prezent, gata sa ma sprijine si sa ma ajute.
Eram asezata pe un scaun special, cu spatiu intre picioare pentru a lasa loc bebelusului sa iasa, iar Eliana si Maria-Rosa imi faceau masaj cu ulei la spate si pe coapse si din cand in cand ma acoperea cu bucati de panza calde. Cand simteam nevoia ma ridicam de pe scaun si mai faceam cativa pasi sau ma sprijineam de patul de nastere. Atingerile si masajul Elianei imi luau din intensitatea contractiilor si imi usurau travaliul neinchipuit de mult.
Apoi la un moment dat o aud pe Maria-Rosa spunandu-mi "Poti impinge acum" - eram asezata pe pat, cu spatarul la verticala si cu talpile sprijinite de o parte si de alta a marginii patului. Mi-aduc aminte ca nu-mi venea sa cred ca ajunsesem atat de repede la ultima etapa – eu tot asteptam durerile, durerile care nu apareau. Cu toate astea imi auzeam "aaaaaa"-urile tot mai lungi si tot mai zgomotoase. Poate asa erau durerile fara suferinta...Imi simteam corpul contractat complet, spatele si pelvisul tensionate, dar nu sufeream. Veneau contractiile una cate una, una cate una si ma purtau tot mai aproape de intalnirea cea mare. Simteam cum mi se scurge lichidul, era asa o senzatie de placere si usurare...Pauzele intre contractii mi se pareau lungi la inceput si m-am pus pe cantat, gandindu-ma ca daca Amani imi aude vocea, va dori sa iasa mai repede..."Here´s a little song I wrote, you might want to sing it note for note, don´t worry! Be happy!" si imediat imi raspundea Amani, cu o contractie puternica..."In every life we have some trouble, but when you worry, you make it double..." si inca una! Maria-Rosa fredona si ea, in timp ce Eliana si David imi sprijineau bratele si asa imi reinnoiam puterile si impingeam inca o data si inca o data. Dupa o vreme ma simteam epuizata din cauza efortului, imi doream doar sa dorm putin si ca sa fac o pauza, m-am dat jos de pe pat, am facut cativa pasi si apoi m-am asezat in patru labe si am inceput sa imping iar. Mi-am schimbat pozitia inca o data, am ajuns iar pe pat si Eliana imi trecea un tub de oxigen pe la nas, ca sa ma revigoreze. Le auzeam pe amandoua spunandu-mi "Hai Andra, mai e putin, foarte putin! E asa de aproape, o vedem!"
Am avut un moment in care am strigat "Nu mai pot!" - asa de mare era epuizarea corpului meu. Am inchis ochii, am atipit putin cred, nu stiu sigur daca au fost secunde sau minute...Mi-am adus aminte ca citisem ca va veni un moment in care voi vrea sa renunt, in care ma voi simti slaba si fara putere, in care voi dori sa se termine totul mai repede. Si a venit acel moment. Nu mai puteam si repetam " sunt obosita...sunt obosita..." David imi umezea buzele cu apa din cand in cand si Eliana imi dadea oxigen.
Dar mi-am adus aminte si ca odata ajunsa in acest moment de neputinta totala, inseamna ca mai este foarte putin si voi reusi sa nastem. Eu, Amani si David. Nu puteam renunta, nu ma puteam da batuta, nu, pentru mine, Amani si David.
Simteam ca e aproape inelul de foc...Se spune ca in momentul in care iese capul bebelusului simtim o arsura puternica in vagin, ca un inel de foc.
David mi-a povestit ca atunci am strigat cel mai tare, am impins puternic si am simtit-o cum iese, fetita mea, i-am simtit capul si corpusorul iesind din vagin si imediat dupa am primit-o in brate. "Dumnezeule, Dumnezeule!" asta am mai putut spune...
Poate eram intr-o stare de transa prea mare, poate pragul durerii mele este foarte ridicat, dar inelul de foc nu l-am simtit asa cum imi imaginasem...o durere si arsura de nesuportat. Am nascut si durerile nu aparusera.

Amani a venit pe lume in pace si armonie, asa cum ii e numele in swahili, fara sa planga, fara sa tipe, in liniste si cu ochii larg deschisi. Prima persoana pe care a privit-o a fost tatal ei. Eliana si Maria-Rosa mi-au invelit-o intr-o panza calda si au iesit din sala, nu stiu pentru cata vreme... S-au reintors, au cantarit-o si masurat-o si ne-au dus repede in camera unde aveam sa stam toti trei timp de 3 nopti. Am dormit in acelasi pat cu Amani, iar David langa noi pe alt pat in tot acest timp. Nu ne-a luat-o nimeni din camera si nu ne-am despartit nici o secunda macar. Nu a venit nici un doctor sa o aspire, sa o intepe, sa o faca sa planga, sa-i fie frig sau teama...Nu i s-a pus nici o injectie, nu i s-a dat nici un medicament in acea noapte.
Multumesc lui Dumnezeu ca am nascut in libertate. Avem cu toate acest drept si daca societatea in care traim nu e pregatita sa ni-l acorde, e datoria noastra sa luptam pentru el. A inceput revolutia iubirii!

4 comentarii:

Raluca spunea...

Ma bucur mult ca ai inceput sa scrii! Iti sorb cuvintele! Te pup, vezi ca share-uiesc blogul tau cu niste prietene dragi.

andra spunea...

Raluuu, dar cum de m-ai gasit?? probabil de la gmail, cine stie...sper ca e mai bine Davidutul tau, tin pumnii si ma gandesc la voi!

Raluca spunea...

Iti apar blogurile la profil si mi le-am adaugat de atunci, din vara, in reader, sa fiu pe faza :D. Iar acum m-am bucurat ca au inceput sa curga :)

Flory spunea...

Minunata relatare! Multumim! Toate cele bune si keep writing!