Experimentul cetatenesc

Am citit cartea unei chilience in care printre altele povestea despre lipsa de politete si amabilitate a conationalilor din Santiago mai ales si spunea la un moment dat in carte ceva ce m-a frapat si m-a pus pe ganduri: cum ca sa zambim necunoscutilor(pe strada, in lift, in magazin, etc) e de datoria noastra ca cetateni.
Asta se intampla anul asta, prin februarie-martie, cand eram proaspat ajunsa in Chile si in plina etapa criticandreasca la adresa tarii si a locuitorilor capitalei sale. Ca astia nu saluta-n lift, ca pe strada te impinge lumea, ca la metrou oamenii nu se mai reunesc in grupuri ci in cirezi, ca-ca-ca la nesfarsit. Ei si citind eu ce scria madam Pilar (Pilar Sordo parca) am avut o strafulgerare. Ia stai asa, ziceam eu in gandul meu, cum vine treaba asta cu datoria de cetatean? Adica ar trebui sa impart zambete in stanga si-n dreapta dintr-un simplu sentiment de datorie? E asta responsabilitatea mea ca nou cetatean al patriei chiliene? Pff si eu care aveam impresia, in superioritatea si prostia mea de Ignorandra, ca zambetul meu era un privilegiu si o onoare oferita cu generozitate gloatei! Mai, si ce generoasa ma mai simteam!
Uite-asa, la 30 de ani, cand credeam ca le stiu si le-am invatat pe toate, am deschis o carte si pleosc! doamna Pilar mi-a dat peste nas. Deci sa zambim e o responsabilitate, o datorie. Cand ies din casa si astept de la lumea asta sa se poarte frumos cu mine, mai intai si mai intai trebuie sa verific daca eu mi-am indeplinit datoria si mi-am asumat responsabilitatea fata de cei cu care traiesc in aceeasi comunitate, si de abia apoi sa emit pretentii. Imi place dom'le, imi place ideea asta! E pe directia povestii cu pasarea colibri care se chinuie sa stinga incendiul din padure si cara apa in cioc mititica, in timp ce celelalte animale fug care incontro.

Si cum mie-mi place sa si practic ceea ce filozofez, ma rog, ce filozofeaza altii, mi-am propus sa fac un experiment. Langa blocul nostru e un fast-food. Langa fast-food o parcare mare. Iar in parcare, un paznic care sta acolo cat e ziua de lunga. Nu-l cunosteam, nu ma cunostea. Asa ca de fiecare data cand treceam prin fata lui, am inceput sa-l salut si sa-i zambesc. Azi asa, maine asa, imi raspundea si el cu un Hola! sau Buenas tardes! iar dupa vreo cateva saptamani, deja anticipam salutul cu el si aveam un zambet pe fata cu cativa metri inainte de a trece pe langa parcare. Dupa ce i-am povestit si lui David de experimentul meu, a inceput si el sa-l salute iar acum, la vreo 8 luni distanta, ne oprim uneori sa stam de vorba cu el, stiu ca il cheama Juan (sau o fi Jorge?) si ca urmeaza sa aiba o nepotica in martie la anul.

Acum sa nu va inchipuiti ca imi indeplinesc datoria ca un soldat american prin tari straine. Dau gres de multe ori si e al naibii de usor sa fiu tafnoasa si imbufnata. Dar raman pe metereze si incerc sa nu uit ce-am citit.
Acestea fiind zise, sa iesim cu totii deci afara din case si sa zambim, va rog!