King of the Road

Mi-e dor de drum pentru ca drumul imi arata cine sunt si nu sunt, pe drum ies din amorteala fericirii constante, a fericirii mic-dejunurilor si serilor cu prietenii, a caldurii asternuturilor proaspat spalate, a imbratisarilor zilnice carora am ajuns sa le uit semnificatia.

Mai mult, mi-e dor de drum pentru ca pe drum ma pot lupta cu demonii, balaurii si toate lighioanele mele. Si in momentele premergatoare imi simt inima, sufletul oare? O pot pipai, o arunc dintr-o mana intr-alta si strig, cu un ras crispat, “Bai, mie nu mi-e frica de nimic!” Nici nu stiu care din cele doua momente imi da o dependenta mai mare: cel de dinaintea plecarii sau momentul final, in care devin constienta ca nu mai vreau sa dau inapoi. As putea, da. Dar intrebati-le pe mama, bunica, strabunica, stra-stra-bunica si o sa va spuna ca eu nu am fost adusa aici ca sa dau inapoi. Intrebati-o pe bunica, ea are mainile zdrelite si buricele degetelor innegrite de trei copii si cu ea, patru. Intrebati-o pe mama, in a carei mare de lacrimi mai mai ca mi s-au inecat corabiile.

Si iata-ma, pe drum in sfarsit. Nu stiu sa descifrez harta, nu stiu ce ma asteapta si ma clatin stanga-dreapta in betia absolutului meu.