Propria reteta

Voi ma cunoasteti si-mi stiti avantul si pasiunea. Si haosul si ordinea aparenta dinauntru. Faptul ca vorbeasc prea tare sau prea repede. Sau spun ce gandesc. Sau nu am pic de diplomatie. Dar niciodata nu am vrut sa fiu diplomata. Cel putin nu in relatiile cu cei la care tin – pentru ca desi e greu sa spun si sa aud adevarul gol-golut, e felul in care incerc sa-mi pastrez prietenii. Pe viata. De asa de multe ori am fost tentata (si am si pus in practica de altfel) sa nu las cuvintele sa se rostogoleasca din minte, sa treaca apoi prin gura sau degete, si sa fie aruncate, de frica sa nu le mai pot culege si sterge mai tarziu. E bine asa. Dar am vrut sa plusez, sa risc si sa joc pe ultima carte. Sa spun exact ce gandesc, apoi repede sa imi acopar gura cu mainile si sa astept... Si de cele mai multe ori, am asteptat si mi s-a raspuns cu incredere. Alteori am pierdut. Dar linistea mea vine din convingerea ca cei cu care vorbesc vor sti ca nu joc la bluf. Ca desi am tras o carte mica, eu tot voi paria. Sa joace la bluf pasionatii de poker. Adica prefer goliciunea adevarului decat slabiciunea unor vorbe frumos ambalate. Si desi pierd de mai multe ori decat castig, castigul asta mi-e foarte pretios.

Tot ce voi scrie, e scris cu focul din mine. Arde si parjoleste in jur, dar purifica si curata in aceeasi masura. Nu uitati doar ca e focul meu. Nu al altora. Al meu e bun pentru mine si daca nu-l vreau pe al altora nu e din cauza ca nu-mi place, ca-l dispretuiesc, ca-l vad mai prejos. Inseamna doar ca eu am ales altceva. Fiecare dintre noi e responsabil pentru alegerea sa, fie ca e sa cutreiere lumea, sa faca copii sau sa-si doreasca o casa mai mare. Nu sunt cu nimic mai presus decat persoana care a ales sa ramana in Romania si sa munceasca 5 zile din 7. Din contra. Aparent sunt curajoasa, dar de fapt e o proba de lasitate faptul ca am fugit de ceea ce era in tara. Mi-a fost frica sa ma lupt cu balaurul. Prea frica sa nu ma inghita.

In schimb ma lupt cu ideea de a te ascunde de propriile alegeri, de a nu le asuma pana la capat si de a le acoperi cu zgomotul de la centrul comercial. Vrei sa-ti cumperi un televizor mai mare? Vrei sa te imbraci in costum in fiecare zi? Vrei sa pleci in vacanta la Paralia Katerini? Sa ai ultimul tip de iPod? Sa fii salutat pe strada sau sa-ti stie toti de frica? Sa-ti schimbi masina o data la cativa ani? Sa o bagi pe vara-ta pe un post mai bun? Nimeni nu are dreptul sa-ti spuna ca te inseli sau nu in ati dori toate astea sau altele. Nu e nimic rau in a lucra intr-o multinationala, intr-un coafor, la spalat de bude sau la servit mese. Omul de afaceri nu e cu nimic mai presus decat femeia care a stat acasa sa creasca copiii si sa faca oale de ciorba. Dar asta doar atata vreme cat fiecare dintre ei, dintre noi, ne asumam alegerile si aceste alegeri sunt ale noastre, nu ale altora pentru noi. Atata vreme cat la sfarsitul zilei, tragem plapuma peste umeri, punem capul pe perna si de abia asteptam sa vina si ziua de maine. Atata vreme cat ne putem uita in oglinda fara sa cautam justificari si scuze pentru faptele noastre. Atata vreme cat nu trec ani pana sa spunem: Doamne, sau ce-o fi acolo sus, multumesc pentru toate.