Super-Andra

Cand ai de gand sa te stabilesti? Cand ai de gand sa te gandesti serios la viitorul tau, la viata ta? E foarte frumos ceea ce faci, dar nu crezi ca e cazul sa te linistesti, sa alegi o directie precisa si sa o urmezi? De ce anume fugi? De ce nu vrei sa fii mai responsabila?

Va scriu pentru ca vroiam sa va spun ca nu, nu cred ca am de gand sa fac nimic din ceea ce multora dintre voi vi s-ar parea responsabil. Nu am de gand sa fac cariera, nu vreau sa ajung seara la 7 acasa prea obosita sa mai fiu in stare sa deschid o carte. Nu vreau sa astept week-endul ca pe o binecuvantare si o evadare din apasarea si stresul saptamanii. Nu vreau concedii, vreau calatorii. Nu vreau sa inabusesc toate pasiunile mele si sa le las pentru mai tarziu. Nu vreau sa-mi accept conditia fara sa lupt pana la ultima suflare. Nu vreau sa ma opresc din invatat, nu vreau sa ma specializez, nu vreau sa ma definesc prin jobul meu, nu vreau sa ma opresc punct. Eu sunt fiica, sora, prietena, sunt studenta, sunt femeie, sunt un calator, sunt voluntar, chelnerita, babysitter, bibliotecara, voi fi pompier, profesoara de franceza, mama, matusa, logoterapeut, psihoterapeut, cea careia ii place sa faca sport, sa citeasca, sa invete si mai multe limbi straine, cea care munceste 6 luni ca sa plece la capatul lumii in urmatoarele 6, vreau sa scriu, sa invat sa cant la tobe, sa dansez salsa, sa fiu bucatar, sa fiu barman, sa fac prajituri pentru copiii din cartier si sa-i scot la muzeu, sa adun povesti, sa adopt copii uitati si neiubiti, sa-i fac pe ai mei, sa plec cu caravana la mondialul din Brazilia, sa... Eu sunt toate astea si le vreau pe toate si inca pe atat. Nu-mi va ajunge o viata intreaga, sunt sigura, dar sunt si mai sigura ca nu e un motiv suficient de puternic ca sa ma opreasca.

Eu iau viata in serios nu pentru ca poate voi lucra in acelasi loc mai mult de 6 luni. Nu pentru ca voi avea un leasing, un credit la banca, voi plati intretinerea lunar si ma voi gandi la ce sa le las copiilor mei. Iau viata in serios cand ma gandesc ca maine sau la anul, sau la pensie, sau la urmatoarea marire de salariu nu exista de fapt.

Iau viata in serios cand deschid ochii in fiecare dimineata si-mi spun ca ma asteapta inca o zi de fericire. Si pe cuvant, eu sunt cat se poate de serioasa cand ma simt recunoscatoare ca am avut sansa de a fi copilul unei mame-erou, la fel ca atatea alte mame din Romania si de peste tot. Cand ma uit in ochii lui Matei si stiu ca mi-as da viata pentru el. Cand vine vara si ma arde soarele si-mi vine sa strig de bucurie. Cand mananc ananas. Cand ascult reggae. Cand fac dragoste si ma iubesc si-l simt pe Dumnezeu langa mine. Cand ma dor picioarele si ma gandesc ca bine ca are ce sa ma doara. Cand ma gandesc la fetele mele din Berlin si la serile noastre. La petrecerile din Piata Unirii cand dansam pana dimineata. La toti cei de acasa care nu ma uita si la care ma pot intoarce oricand. Si mai iau viata in serios exact atunci cand nu o iau prea in serios.

Dar toate astea nu inseamna sa traiesc azi fara sa ma gandesc la consecintele unui maine. Inseamna doar ca singura certitudine pe care o pot avea despre viitorul meu este clipa de fata. Exista doar acum, doar ce pot face acum iar eu sunt singura persoana in care pot avea incredere deplina. La urma urmei, suntem singuri cu totii in fata marilor intrebari, in fata fricilor, a esecurilor, a slabiciunilor, in fata mortii. Si absolut nici unul din lucrurile materiale, nici un titlu, nici o pozitie sociala, nici un 'Buna ziua, doamna profesoara', nici o reflectie a mea in ochii celorlalti, nimic dupa care tanjim cu totii de-a lungul vietii nu-mi va da taria de a face fata acestor mari intrebari. Voi fi singura. Eroul meu pot fi eu insami. Ma trec fiori pe sina spinarii cand ma gandesc uneori la asta. Eu sunt un super-erou! Am super-puteri cu care pot construi sau distruge, cu care pot rani sau vindeca. Eu am hotarat sa cutreier lumea si sa fiu o vindecatoare. Si sa nu-mi spuneti ca dorinta asta a mea nu e la fel de responsabila ca serviciul de la 9 la 6.

Viata mea e atat de pretioasa incat nu-mi pot permite sa o irosesc facand prea multe planuri de viitor si uitand sa ma bucur de tot ce primesc acum. Eu nu am vrut sa vad Chile sau Africa de Sud mai tarziu, la pensie, dupa ce termin de platit ratele la apartament, frigider, masina de spalat, mobila, telefon mobil, calculator, nunta copiilor, casa lor, si iar: frigider, masina, mobila, calculator, vacante....

Eu vad Africa acum. O simt, o respir, o gust, o aud, o plang de fericire, o ating, o merg dintr-un capat in altul, o multumesc ca m-am nascut. Tocmai acest acum ma pregateste si imi construieste viitorul. Si oricat ar vrea cineva sa-l evite, viitorul, e imposibil. Pentru ca maine va fi azi, maine. Dar pariul meu cu mine insami e ca voi putea trai in viitor doar datorita prezentului meu personal, cel care mi asterne la picioare chiar in clipa asta, in care va scriu.

Sa nu va simtiti jigniti daca nu va ascult sau nu v-am ascultat sfaturile. Voi, dragii mei, sunteti multi, dar inima mea e singura si mi-am promis ca doar pe ea o urmez. Am urmat-o cand ma duceam la Ovidiu si cei din jurul meu imi spuneau ca imi pierd vremea si ca nu are rost sa astept pe cineva care nu ma merita. Am urmat-o cand am plecat in Franta ca sa fiu doar o baby-sitter si doar o chelnerita, dupa atatia ani de studii. La fel - cand am plecat la capatul lumii, cand am facut autostopul si mi se spunea sa-mi fie frica de oameni. Inima asta a mea e atat de razvratita si imi cere atat de multe, incat nu-mi ramane timp sa ascult si alte inimi. E farul meu, busola si calauza mea. Nenumarate au fost datile in care a gresit, dar mereu m-a invatat ca greseala e greseala doar atunci cand sunt prea slaba sa o transform in ceva bun, cand uit ca ziua nu exista fara noapte, ca raiul nu exista fara iad si rasul fara plans.

Am multe, multe ganduri si nici nu am pomenit de Cape Town inca. Acum stiu doar ca inima mea m-a facut inca o data fericita. Simt ca sunt, ca sunt vie, ca imi curge sangele prin vene, ca nu mi-e frica daca maine nu vine. Azi e aici.