joi, 27 decembrie 2012

Vremea iubirii



Zilele trecute am gasit pe facebook linkul unei emisiuni de la o televiziune chiliana in care o psiholoaga recomanda cu entuziasm dusurile reci. Nu ca sa ne racorim pe timp de vara ci ca sa le dam un soc scurt copiilor nostri cand au o criza de nervi si astfel sa-i potolim. In schimb nu recomanda loviturile, nici macar alea usoare, pentru ca parintii si-ar putea pierde controlul si exagera. Deci lovituri nu, dusuri reci da.

La vederea si ascultarea enormitatilor pe care le debita psiholoaga, ma indignez binenteles, ca asta e hobby-ul meu preferat dupa cum bine zice al meu chilian. Pun linkul pe pagina mea, scriu un comentariu scandalizat iar mai pe seara se si iveste ocazia sa discut pe tema cu niste colege de serviciu de-ale lui David.
Nu mica mi-a fost mirarea sa citesc si sa aud ca asemenea tratamente si solutii de rezolvare a crizelor de nervi infantile sunt nu doar acceptate in societatea chiliana ci chiar incurajate si puse in aplicare de un numar mare de persoane. Doua dintre tipele care mi-au replicat au povestit ca ele sau fratii lor au primit dusuri reci si ca nu vad absolut nimic rau in asta, ba chiar din contra, mamele lor saracele, nemaiputand face fata terorii si tipetelor mucosilor, sunt perfect justificate sa-si bage creaturile cu capul sub dus.

Iar eu, eu care simtisem cum mi se ridica tensiunea ascultand-o pe psiholoaga, care ma indignasem juma de zi, care imi pregatisem un mesaj de denunt sa-l trimit la Unicef Chile, nu mai stiu ce sa zic si tac. Si apoi inchid si gura ramasa deschisa.

71% dintre copiii chilieni sunt abuzati si maltrati intr-o forma sau alta in propriile familii (incluzand abuzul verbal), asta e statistica Unicef pe anul 2012. In ce tara am venit fratilor?? m-am tot intrebat eu vreo cateva zile, pana cand m-am batut cu palma peste frunte si m-am amarat si mai tare pentru ca imi dadusem seama ca pusesem intrebarea gresita. Eu am crescut intr-o generatie de copii abuzati  fizic si verbal (desi mama mea nu se face vinovata de asa ceva) si mi-aduc aminte de colegul de clasa care era batut de taica-su cu furtunul de la masina de spalat. In Romania violenta asupra copiilor si femeilor doar foarte recent a inceput sa fie taxata ca atare. Despre tarile africane pe unde-am calatorit nici nu mai vorbesc, copiii sunt asa ceva ... intre sclavi si presuri de sters picioarele. Asia, iar de prisos, ca doar hainele cu care ne imbracam si jucariile cu care ne jucam sunt facute cu sudoarea fruntilor de 6, 7, 8, 9 ani.
Tze chedeai tu mama (vorba lui Matei cand era mic), ca tricourile faine de la Zara care ne plac noua, n-au si ele printre cusaturi niste stropi din sudoarea asta?
Nu mai vorbesc de cum ne raportam la copii, ca niste fiinte inferioare noua adultilor, razgaiati si alintati atunci cand vor altceva decat vrem noi, impertinenti si obraznici atunci cand indraznesc sa ne chestioneze deciziile, dependenti atunci cand au nevoie de multa afectiune...

Revenind la Chile, in seara asta am gasit un articol chilian care denunta zisele psiholoagei de la TV si indeamna la iubire si empatie. Traduc selectiv si completez cu prorpiile cuvinte:

Criza de nervi are loc in general la 80% dintre copiii cu varste intre 1 si 4 ani (deci un comportament comun si normal), cand acestia sunt obositi sau stresati, adica atunci cand creierul lor secreta cortizol, iar noi adultii nu am stiut/putut anticipa aceasta situatie. Criza de nervi este o forma de a exprima/arata furia, stresul, frustrarea sau oboseala. De ce copiii nu exprima acest stres in cuvinte? Pentru ca..ta-da-daaaam...nu pot! Nu pot pentru ca creierul lor este in plina dezvoltare si le lipseste capacitatea de a exprima verbal ceea ce simt (si cred ca suntem de acord ca uneori si noua adultilor ne este foarte greu sa punem in cuvinte exacte ceea ce simtim). Copilul de 3 ani nu poate spune "mama, imi este foame si somn, mi-a fost si foarte dor de tine azi, vreau sa ma joc cu tine, dar vreau sa ajungem si acasa repede si sa dormim, asa ca efectiv nu stiu ce vreau exact!". Copilului de 3 ani ii lipseste pur si simplu maturitatea cerebrala pentru a exprima acest tip de rationament. Tocmai de aceea, criza de nervi este o forma de a arata frustrarea, nu o forma de a manipula adultii.

Ideile care vorbesc despre copiii-teroristi, copiii-manipulatori, despre metodele de corectie si disciplinare, despre dusurile cu apa rece si umilinte, nu fac decat sa mareasca si mai tare prapastia intre ceea ce ne dorim sa le transmitem copiiilor nostri (iubire, empatie, respect fata de semeni) si ceea ce le oferim de fapt. Avem copii furiosi, frustrati, violenti, bolnavi, sumisi. Copii care nu mai "fac obraznicii" nu pentru ca au inteles cu adevarat ceea ce era de inteles, ci pentru ca le este frica ori de bataie, ori de amenintarea cu bataia ori de cuvintele aruncate pe negandite. Nu mai sunt copiii independenti pe care ni-i dorim. Sunt copiii subordonati, sumisi si cu capul plecat.
Calea scurta e cea a loviturii, a cuvintelor umilitoare, a neintelegerii, a nerabdarii, a lipsei de timp, a nedorintei profunde de a schimba paradigme invatate pe de rost de la proprii parinti. Drumul lung cere mult mult timp si rabdare, cere ajutor in cazurile cand ne pierdem controlul si simtim dorinta de a lovi sau a umili, drumul lung se informeaza asupra noilor descoperiri stiintifice despre dezvoltarea creierului copiilor si ia la intrebari metodele de educatie invechite si mostenite de la altii.
Si eu am umilit un copil, si eu am tipat si am amenintat. Mi-au trebuit vreo 2 ani pana sa-mi dau seama, sa pun mana pe telefon si sa sun acasa sa-mi cer iertare. Si copilul respectiv a avut maturitatea sa-mi explice cat de tare l-am facut sa sufere si marinimia sa ma ierte. 

Vremea umilintelor, batailor, palmelor, vremea abuzurilor fizice si a violentei verbale, a jignirilor, a exceselor de furie, a tipetelor, vremea suferintei a trecut. Acum a venit vremea iubirii. 














2 comentarii:

Raluca spunea...

Serenitate... asta imi inspira poza voastra. Cu dragoste vei schimba lumea, one person at a time, prin frumusetea exemplului personal.

whygo spunea...

pe langa batai si palme grele acasa drept corectie (nu tot timpul, dar cand faceam sau ziceam ceva 'gresit')la scoala liniile la palma si trasul de par era la ordinea zilei pana prin clasa a 7a! una dintre cele mai ciudate pedepse pe care am trait-o a fost tunsul parului de la lung la foarte scurt prin clasa a 6a, ceea ce a generat in mine rusine fata de propria persoana. am purtat pe cap aceeasi sapca chicago redbulls fake(desi sepcile nu erau deloc in stilul meu pe atunci) pana mi-a crescut parul pana la umeri, adica vreun an.

sa inchei intr-o nota pozitiva, in timpul sederii in nicaragua, am dat peste cateva scene care m-au facut sa cred ca la sat copilul este totusi o comoara. cand din greseala o fetita si-a darmat cana cu ciocolata calda, ma asteptam (in dulcele stil ro) la o scatoalca din partea mamei. dar in schimb mama s-a comportat ca si cum nimic nu s-a patrecut si i-a dat cana ei cu ciocolata. tot asa, am fost ft surprinsa sa vad ce importanta e ziua de nastere a unui copil de 1 AN la care participa nu doar familia extinsa si prietenii, dar intreaga comunitate, inclusiv studentii straini care se intampla sa fie in practica in satul respectiv, adica subsemnata norocoasa.

va pup, andrushka!