Saptamana Mondiala a Alaptarii, prima

Draga mea draga, mai e putin si se incheie Saptamana Mondiala a Alaptarii 2013. Era sa treaca fara sa fi scris nimic despre noi doua si tot ce inseamna alaptarea pentru noi. Dar m-am gandit ca-ti va face placere sa citesti peste ani si ani si ca e frumos sa sarbatorim in fiecare an de acum incolo actul acesta de iubire materna, sa sprijinim mamicile si copiii care poate au nevoie de ajutor si sa impartasim povestea noastra, poate cine stie, cineva o va citi si va gasi inspiratie de vreun fel...
Erai inca in burtica la mine si nu stiam  prea multe despre cum functioneaza alaptarea, asa ca din cand in cand spuneam cate-un Doamne-ajuta sa am lapte! crezand ca e in functie de noroc sau de cum ne e scris in stele. Apoi ai venit tu in bratele noastre si incet incet, tot citind si cautand informatii, ne-am dat seama ca e mult mai simplu decat credeam. Simplu dar si complicat in acelasi timp. Cand inca eram in spital si te-am pus la san primele dati, ma ajuta tati sa te pun intr-o pozitie corecta. Eu cu neindemanarea mea, in loc sa te aduc pe tine la san, incercam sa aduc sanul la tine. Tare amuzanta cred ca mai eram, tragand de sani in sus si-n jos si stanga-dreapta! Dar tatal tau m-a ajutat mult, ce m-as fi facut eu fara el oare? In primele luni a fost langa mine sa ma tina de mana atunci cand eram in spital si ma dureau sfarcurile rau de tot de-mi dadeau lacrimile, sa ma ajute sa-ti deschid gurita ca sa te pun corect la san, sa-mi sprijine spatele cand eram prea obosita, fara el langa noi nu cred ca m-as fi descurcat asa de bine.
Au trecut apoi durerile, am venit acasa si eram atat de fericita, atat de fericiti sa te avem, atat de fericita ca aveam lapte incat intr-o saptamana si ceva am umplut congelatorul cu cutiute de 30 si 50 de ml pline cu lapte stors la pompa. Ma gandeam ca poate voi avea nevoie de el mai tarziu, sau poate il voi face cadou cuiva...nu stiu de fapt ce vroiam sa fac cu laptele. Cred ca simplul fapt ca-l puteam scoate, ca iesea din mine lichidul acesta minunat, ma facea si mai fericita si implinita. Simteam ca-ti pot da tot ce am mai bun, doar eu, complet goala, fara artificii, fara bani, haine sau obiecte costisitoare si colorate, fara diplome, facultati, etichete, prejudecati; fara nimic altceva decat corpul meu plin de iubire pentru tine.
Am sunat la o fundatie care se ocupa de orfani, la un spital chiar, am lasat si mesaje unor consultante in alaptare, poate poate gaseam un alt bebelus caruia sa-i dau si lui din laptele si iubirea noastra. N-am gasit (inca). In Chile nu sunt banci de lapte matern si nici nu exista vreun sistem de donatii...
Mi-am dat seama apoi ca nu era bine sa-mi stimulez atat de mult lactatia pentru ca tu nu reuseai sa ajungi la laptele gras, cu proteina. Sugeai doar din cel de inceput, mai diluat. Asa ca am renuntat la pompa si te-am lasat pe tine sa impui ritmul. Nu ma uitam nici la ceas, nu am avut nici cantar.

Scumpo, Saptamana s-a terminat iar eu nu am reusit sa scriu tot ce vroiam sa scriu. Dar nu-i nimic, m-ai invatat sa nu intru in panica atunci cand vreau sa fac o mie de lucruri si nu-mi ajunge timpul pentru nici unul. Continuam de unde am ramas cu zambetul pe buze si fara nici un stres.

E o poveste de iubire intre noi doua, o poveste ale carei pagini le intoarcem impreuna incet-incet. Iar pagina alaptarii este atat de frumoasa incat vreau s-o citim pe indelete, fara graba. Se pare ca si tu. Cand te prinzi de mine si-ti impingi capusorul in pieptul meu, ma transformi in animal salbatic. Ai nevoie de mine, vrei sa bei lapte sau poate doar sa ma simti aproape si-atunci dispare tot, nu mai conteaza nimic - suntem tu si eu, tu mica in bratele mele, eu mare in fericirea pe care-o simt.
Cum sa opresc eu ceva de neoprit? tu stai la pieptul meu  iar eu ascult cum imi citesti pagina asta din poveste, sorbind cu nesat laptele meu. Cand vei fi pregatita sa intorci pagina, eu voi fi tot langa tine si te voi urma indeaproape.

Reconversie profesionala

Citeam zilele trecute un articol fain in care se pun in balanta avantajele si dezavantajele scolii in sistem si respectiv educatiei acasa. Mica paranteza: da, confirm, am de gand sa n-o trimit pe maimuta mea la gradinita si probabil (dar mai este timp de dezbatut si cercetat) nici la scoala primara.
Ei si-n articolul cu pricina dau peste un cuvant de care habar n-aveam: downshifter. Ma duc repede la wikipedia sa caut o definitie si descopar, spre amuzamentul si rasul meu pe sub mustata, ca downshifting e atunci cand faci ca noi: faci in asa fel incat sa stai cat mai putin la birou (asta daca apuci sa ai vreun birou), faci planuri de calatorit/gradinarit/comunitati hippie/voluntariat, filozofezi despre nemurirea sufletului si sensul tau in viata, stai cat mai mult cu familia, cheltuiesti foarte putini bani, nu-ti iei nici TV, nici masina, nici alte dracovenii la pret de X,990, mai pe scurt incerci sa traiesti simplu materialiceste vorbind si sa te preocupi de chestii mai importante din punct de vedere personalo-spiritual. Deci in loc de hippie, acum, in anul 2013, mileniul trei, se zice downshifting dom'le.
Si tot razand eu in capul meu, imi ziceam: Mai, de ce nu am aflat de cuvantul asta mai devreme, acum vreo cativa ani cand de-abia plecasem din Romania si inca ma preocupa faptul ca o sa zica lumea ca-s un pierde-vara care lucreaza prin baruri si restaurante in Paris si sterge la fund copiii bogatilor francezi. Saraca mama, cine stie de cate ori a trebuit sa-si inghita jena si sa raspunda cu juma' de gura. "Si fetita ce mai face, doamna Ursuleanu?" "Pai ce sa faca, e la Paris..." "Aaa, ooo, bravo, bravo, vreun master, o bursa, ceva?" "Nu, nu...e chelnerita si babysitter...".
Pai sa fi stiut eu de cuvantul asta acum 3-4 ani, i-as fi spus mamei, tu mama, daca te intreaba careva, spune si tu ca mi-am gasit job la o multinationala, la divizia de daunshifting.Si fiind asa de buna, m-au transferat. Sunt specialist international in daunshifting. Pai ar fi murit de ciuda doamna Gabor si domnu Arminii, vecinii mei din bloc care m-au mustruluit ani de zile (si nu s-au lasat pana nu m-au reclamat si la politie) ca e muzica tare, ca aduc prea multi prieteni acasa, ca are cainele purici, si etc.
Dar nu-i timpul pierdut! Ma bate gandul sa-mi fac niste carti de vizita pe care sa scrie:

                                                   Andra Gheban
                                             Downshifter international
                                                Servicii de consultanta

Maternitate si feminism

Am citit azi un articol in Adevarul despre campania lansata de Ministerul Muncii, campanie cu un slogan genial de imbecil: "Nu renunta la tine de dragul copilului! Intr-o zi va simti!" si menita sa incurajeze mamele sa se intoarca repede la munca, si sa nu "piarda vremea" stand acasa si ingrijindu-si copiii. Pe langa sloganul imbecil, mai citesc si ceea ce declara Andra-cantareata:  „adevăratul echilibru ca mamă ţi-l găseşti revenind la cariera ta, la sursa ta de putere. (...) Păstrează echilibrul între minunea de a fi mamă şi minunea de a fi puternică şi împlinită, adică de a avea o carieră!“. Fara cuvinte.

Legat de aceste aberatii mi-am adus aminte de alt articol citit acum vreo doua saptamani si pe care vroiam sa-l traduc in romaneste si sa incerc sa-l supun dezbaterii cu prietenele (si prietenii)- cititori de blog. Il traduc si adaptez acum, ca vine fix la tanc:

"Ieri am participat la o conferință intitulată Drepturile Omenesti ale Copiilor în Spania, organizata de Asociația pentru Custodie Comună [...] Nu am participat la toata conferința, dar de la intervențiile la care am asistat mi-a ramas un gust amar. Nu vreau să vorbesc despre custodia copiilor, ci de teza sustinuta, argumentata si aparata ca in campul muncii exista un zid de cristal de care noi femeile ne lovim iremediabil si fara scapare, din cauza maternitatii (Cand s-a ajuns la acest punct, am ridicat o spranceana in semn de avertisment). În declarațiile vorbitorilor (femei și bărbați)  se putea observa unul dintre sloganurile de bază ale feminismului oficial, care, ca un mantra, l-am ascultat, asimilat si recitat inconstient. Munca este un drept al femeilor. Familia este o povară (care trebuie impartita).

Permiteti-mi sa pufnesc in ras. Dacă  sa te trezești la șapte dimineața, sa lasi copiii la creșă, apoi sa te intorci epuizat după opt sau nouă ore pentru a-i lua acasa și sa muncesti, fara a avea vreo siguranta a muncii, pentru o mie de euro pe luna (sau cam asa ceva) este un drept ... ceva, pe undeva, am făcut greșit. Noi femeile am avut acces la o piață a muncii masculine ale carei baze nu le-am pus niciodata la indoiala si am ignorat alte aspecte ale existentei noastre pe care le-am considerat secundare. [...]

Am intrat pe aceasta piata a muncii asumand parametrii biologiei masculine, cultura dominant-patriarhala, ritmurile accelerate si lasand pe planul al doilea familia. Asa cum este creat sistemul laboral, sau muncesti sau te ocupi de familie. Deoarece a te ocupa de familie, a educa si a avea in grija copii implica timp si energie care, dupa noua ore petrecute inafara caminului, nu o mai gasesti.

Pentru majoritatea tezelor feministe, maternitatea era un obiectiv care trebuia combatut. O maternitate care ne facea nesigure, supuse si care ne izola in casa. Pentru ele, fiice de burghezi si de oameni avuti, lupta era o lupta la care visau si tanjeau cu ochi de barbat. Barbatul a fost masura libertatii. Iar corpul barbatului nu urmeaza cicluri, nici nu ramane insarcinat, nici nu naste si nici nu alapteaza. Barbatul poate chiar sa nu se relationeze emotional cu proprii copii. Si barbatul putea pune pe primul plan acumlarea de bogatii, succesul profesional sau independenta. Toate acestea le-am cautat si noi de atunci.

Ma preocupa faptul ca femeile, la scurt timp dupa nastere, isi lasa copiii in mainile altor femei mai sarace ca ele. Care si ele, la randul lor, isi lasa copiii in mainile unor femei inca si mai sarace sau in institutii. Faptul ca "nici un copil nu este cu mama lui" este una dintre cele mai mari aberatii pe care le-am putut observa. Ma preocupa faptul ca femei aparent inteligente pretind sa puna cariera pe primul plan, dar nu semnaleaza care este problema reala de rezolvat, de ce au trebuit sa aleaga. Eu le vreau pe toate. Vreau sa ma bucur de o maternitate implinita, apropiata si aderavata, sa fiu prezenta atunci cand este nevoie de mine, si vreau sa ma dezvolt din punct de vedere profesional si personal intr-o forma completa. Dificultatea de rezolvat nu este a fi mama; dificultatea de rezolvat este sistemul de relatii laborale in care nu se cumpara munca ta, ci se cumpara timpul tau, care de fapt este viata ta. Inainte depindeam de sot; acum depindem de sef, sau in cel mai rau caz, de un decret-lege.

Trebui sa fim foarte oarbe sau sa credem cu tarie in sloganele feministe ca sa nu recunoastem ca ne-am convertit in sclave si ca in plus, mai trebuie sa fim si recunoscatoare pentru asta. Inainte, dintr-un salariu, traia o familie cu 4 sau 5 membri; acum, doua salarii de abia ajung pentru trei. Daca am avea cel putin curajul de a semnala acest fapt si de a incepe sa cream relatii interpersonale si laborale diferite, alt cocos ar canta..."

(text tradus cu permisiunea autoarei)

Si-acum, dragii mei, tare-as vrea sa stiu ce ganditi si ce parere aveti voi despre toate astea! Traim in timpuri care vor face istorie pentru ca acum, mai mult ca niciodata, avem puterea si libertatea de a schimba si reconstrui lumea pe care o vom lasa copiilor nostri.

Multumesc. Maimuta din maimuta se trage.

Pentru ca sunteti multi cei care mi-ati atins sufletul, cei care imi scriu si-mi dau vesti de acasa sau din alte tari, cei cu care am fost colega de gimnaziu, liceu sau facultate si cu care ma pierdusem dar m-am regasit, cei care mi-au gasit blogul si mi-au spus sa continui sa scriu, cei care ma fac fericita pentru ca sunt parte din viata mea, cei care ma iubesc si ma umplu de aceasta iubire in asa fel incat eu sa o pot imparti cu altii in muncile mele voluntare, cei care-mi sunt prieteni de ani de zile si ma accepta cu bune si rele, voi cei care din cand in cand imi trimiteti cate un mesaj de dor, pentru voi este linkul de mai jos.
Era sa uit: este si pentru cei care nu sunt convinsi inca de beneficiile purtatului in brate si pe spate a copiilor nostri, aproape de noi, fara dureri si cu multa fericire in inima. Nu-i alintam si nici nu-i "stricam". Nu-i invatam "prost" si nici "dependenti". Ii invatam iubirea.

http://www.youtube.com/watch?v=JPJ0-yC1y6k&feature=youtu.be

9+5 luni de maimutareala

Si-a mai trecut o luna, repede de tot, asa de repede ca mi-e frica sa nu o aud pe Amani zicand maine-poimaine "Da si tu un ban de-un suc si-un bilet de avion". Sa profit ca-mi doarme mandra in fular si lipita de sanul meu, si sa fac o recapitulare a celor 5 luni care s-au implinit de curand. N-am fost niciodata buna la notat in carnetel tot felul de date importante nici de-ale mele si nici de-ale ei, asa ca pana acum vreo doua saptamani habar n-aveam cate kile si cm are, pana n-am fost la pediatru in sfarsit si s-a lamurit misterul. Ne-a ferit al de sus de probleme mai grave, asa ca eu ma uit la ea, vad ca mananca, rade, doarme, e activa, si n-am nevoie sa stiu cifre exacte... Mama ma tot intreaba daca nu o simt mai greluta, dar cum o tin in fular mai mereu de cand s-a nascut, m-am obisnuit atat de mult cu greutatea ei incat nu-mi dau seama.
Tot citind bloguri de mame si copii mi-am dat seama ca maimuta noastra urmeaza un curs normal de dezvoltare si nu-i nici mai presus nici mai prejos decat altii de varsta ei. A reusit in sfarsit sa se intoarca pe burta singura, rade cu zgomot acum, mai ales daca e in brate la taica-su si incep sa ma stramb la ea, zambeste mereu la toti cei care isi fac timp sa-i vorbeasca (eu inca astept sa inceapa sa mai faca si discriminari, ca parca prea se hlizeste asa cu toata lumea, ce treaba-i asta!), vorbeste mai putin ca la 2-3 luni si diferit, dimineata cand se trezeste sta in pat linistita intre noi pana ne invrednicim si noi sa deschidem ochii, e indragostita nebuneste de David si-ai zice ca sunt asa, complici, in unele jocuri de-ale lor... Eu ii cant toata ziua buna-ziua si-i place foarte tare, mai ales cand aude primele cuvinte si incep sa fredonez, i se lumineaza fata. Imi cere s-o scot afara la plimbare si daca e mai agitata, se linisteste imediat ce ajungem jos. Dimineata inainte de prima siesta iesim in curtea interioara a cladirii noastre, iau Aventurile lui Nils Holgersson, si-n timp ce fac rondul curtii de vreo 10 ori, ii citesc cu voce tare despre calatoria lui  Nils pe spatele gascanului.

Oi crede eu asta pentru ca-i vorba despre copilul meu, iaca nu stiu...Dar o scriu, sa nu uit peste ani. Amani ni se pare foarte "treaza" cum se spune aici in spaniola, inca de cand avea o luna-doua ii placea mult sa se uite la toate in jur, mai ales afara ai fi zis ca vrea sa cuprinda dintr-o privire tot ce vedea in jur. Mai, zici ca are privire de inspectoare nu alta! Cum sunt mai atenta acum la alti bebelusi, am observat ca cei de varsta ei au privirea aia in gol, fixa si nu se uita la nimic de fapt. Maimuta in schimb de abia isi putea tine capul si il intorcea pe toate partile ca sa vada cat mai multe, iar acum parca inghite din ochi copacii, cladirile, oamenii, tot tot tot. Se plictiseste repede in casa, in schimb, ar putea sta in parc cu orele si chiar stam de fapt...zilele trecute mi-am luat toate catrafusele, inclusiv laptopul, le-am pus in carut, pe Amani in fular si am stat toata dupa-amiaza in parc. In timp ce Amani a facut doua sieste in bratele mele eu am profitat si-am mai tradus (m-am apucat de tradus carti de parinti/nastere/copii din spaniola in romana ca am vreo cateva care-s prea bune sa le tin doar pentru mine). Se uita la frunze, copaci, ii dau flori pe la nas si pe la buze, o las in fundul gol, acum mai nou ii place iarba si-si trece manutele prin ea si si-ar baga si gura daca as lasa-o, dar mi-i ca pe langa iarba mai linge si-un pipi de caine vagabond ca-i si aici plin, ca la noi.
Surpriza celor 5 luni e ca socoteala mea cum ca o s-o tin doar pe lapte cel putin inca 2-3 luni de-acum incolo nu se potriveste cu vointa mandrei noastre pentru ca e atat de curioasa incat vrea sa incerce tot ce mancam noi si trage de mana, de furculita, de farfurie, de masa, numai numai i-o pica si ei ceva pe care sa dea cu limbuta putin. Nu m-am putut abtine si i-am dat ba niste piersica, ba pepene galben, ba brocoli. Dar asa, pe sarite si fara program si cand am vazut ca iese bucatica de brocoli nedigerata, m-am oprit. Mai asteptam.
La fel ca si acum o luna, Amani este cat se poate de linistita si surprinde pe toti cu faptul ca nu plange. Cand e nemultumita si vrea altceva decat ce facem noi in acel moment, stie foarte bine sa-si manifeste dorinta prin diverse sunete protestatare dar de plans tot nu plange. Eu personal nu cred ca-i chestiune de noroc, ci de inlantuirea pozitiva a sarcinii in care ne-am simtit amandoua minunat, iubite si protejate de David, a nasterii fara teama si fara violenta si a vietii noastre serene si fericite.
Inchei bilantul si mai scriu ca sunt convinsa in secret ca fularul (esarfa portbebe se zice la noi in Romania din cate am aflat) a contribuit la felul de a fi al lui Amani. Zic asta pentru ca rar vad pe strazi fete de bebelusi. Sunt toti ascunsi in carut, iar carutul acoperit cu o carpa, sa nu-i bata soarele probabil. Daca apuc sa vad vreunul, ori doarme, ori e treaz dar cu privirea aia pierduta. Si ma gandesc ca daca am fi urmat valul si obiceiul de aici, poate si Amani a noastra ar fi stat cuminte in carut si s-ar fi holbat la o carpa. In schimb in fular, este expusa la si in acelasi timp protejata de tot ce se intampla in jur. In plus are si laptele aproape, asa ca uneori nici nu se intrerupe din privit ca sa ia o gustare. Ma bucur mult de tot ca suntem liberi de biberoane, suzete, creme, pungi de jucarii, papuci de bebelus, baby phone, obiecte si iar obiecte care simt eu ca ar fi marit putin distanta intre noi si ea.

Elefantul Misu

Pentru cei care n-au copii inca, aflati de la mine ca o sa ajungeti sa faceti lucruri pe care nu credeati ca le veti face; cum ar fi de exemplu sa aveti conversatii casi-interminabile despre elefantii Misu si respectiv Maca (pisu si caca, ce, nu v-ati prins? :) ) O sa va sunati consortul la serviciu sa-i povestiti ce pisulica a facut copilul, de ti-i mai mare dragul - asa facui eu azi, entuziasmata nevoie mare, pentru ca a fost primul pipi facut in chiuveta.
Va intrebati probabil cum a ajuns Amani cu fundu-n chiuveta? Pai sa va zic. Ca o mama sovaj ce sunt, contemplu de luni bune ideea de a incepe cu maimutoiul ceea ce se cheama Elimination Communication sau pe romaneste Comunicarea Eliminarii (renuntarea la scutece si urmarirea atenta a copilului pentru a anticipa elefantii Misu si Maca si a-l duce intr-un loc adecvat unde ii poate lasa in libertate). M-am tot codit, din lene in primul rand si apoi din motive de conditionare culturala, prejudecati si alte limitatiuni, pana cand mi-am luat inima-n dinti si-am zis sa incerc. Intai timid si cu frica, o lasam in fundul gol de cateva ori pe zi, apoi mai cu indrazneala si datorita caldurii de afara, am inceput sa o tin o zi intreaga fara scutec (in casa si in parc atunci cand nu era in fular) pana azi cand, inspirata si motivata din nou de povestirea unei mamici romance (de citit neaparat pentru cei interesati, mamica foarte curajoasa, cu nastere acasa), m-am imbarbatat si mi-am zis ca a venit momentul sa privim drept in ochi si fara frica pe cei doi elefanti, Misu si respectiv Maca, ca doar nu ne-om speria noi asa cu una cu doua de un pisu scapat pe covor sau pe rochie.
S-a trezit Amani din prima siesta, i-am scos scutecul si am dus-o la baie, deasupra chiuvetei. N-am stat un minut si in timp ce-i observam mutrisoara, o vad ca incepe sa se concentreze si taaaaasss iese Misuuuu!!! Tiuuuu ce bucurie pe capul meu ca-mi reusise figura, prima din multe altele sper, asa ca am pus rapid mana pe telefon sa sun la David si pe mouse-ul de la laptop sa o anunt si pe bunica romanca.
Pe paginile pe subiect de pe internet se gasesc zeci de motive pentru a adopta CE, eu am doar cateva: in primul si in primul rand faptul ca fundul de maimuta este absolut si completamente irezistibil, numai bun de pupat si de stat cu capul pe el, iar un scutec limita prea mult accesul. Apoi, mai e si economia la bani, nu mai contaminam mediul aruncand scutecele de unica folosinta, si nu mai am de spalat nici scutece reutilizabile, desi ma rog, nici acum nu e asa mare munca. Pe langa astea, mi-a placut mult ideea asta a comunicarii, a faptului ca eu ca parinte pot reusi sa-mi citesc copilul si sa reactionez rapid si ca eventual Amani isi va da seama  ca eu mama ei, sunt dispusa sa o observ si sa o inteleg chiar si cand bat in poarta cei doi elefanti ai nostri. Reusita de azi dimineata, desi poate parea ridicola pentru cei far' de odrasle, imi da multa incredere in mine si am realizat ca e aceeasi incredere pe care o simt atunci cand alaptez. Corpul meu, la orice ora din zi si din noapte, in parc, acasa sau in vizita, fara absolut nici un alt ajutor artificial sau material, ii poate indeplini si satisface toate nevoile primare copilului meu. Pentru Amani sunt suficienta, cu doua brate care sa o stranga la piept si doi sani care sa o hraneasca, cu doi ochi care sa o citeasca si doua urechi care sa o asculte.

Umor Espejo

 * Vai, ce frumoasa esti azi! Ai facut dus?

* (Ma machiasem, eu care de obicei nu ma machiez cu lunile) Linda, ce ti-ai facut? Vrei sa fugi cu circul?

* Esti o baba prizoniera in corpul unei printese!

Puterea florii

Din nefericire pentru mine si karma personala marturisesc ca ma tot observ de ceva vreme si realizez ca in ciuda anilor adunati, a experientelor traite si a diverselor culturi cunoscute, nivelul meu de toleranta in loc sa creasca cu intelepciune, scade cu repeziciune!
Tu care crezi in principiul non-violentei, tu care vrei sa dai de mancare la saraci si sa mangai cainii abandonati, tu care faci si dregi pentru a contribui cu diverse picaturi in oceanul schimbarii, tu care-i iei drept modele pe de-alde Nelson, Bob si Martin? Tocmai tu mai Andro mai, sa fii asa lipsita de toleranta fata de semenii tai?
Asa ma cert eu in gand in timpul siestei maimutei, si ma intorc pe-o parte si pe alta, si de doua ore nu pot pune geana pe geana. Pentru ca da, in ultima vreme judec din ce in ce mai mult, ba pe unul ba pe altul. Pe unul ca ii da copilului de un an Cola in loc de apa, pe altul ca e nefericit dar nu face nimic sa-si schimbe situatia, pe cutare mama ca nu se informeaza despre mijloace de purtare a bebelusilor care sa nu dauneze coloanei, pe inca una ca sta si accepta abuzurile sotului in loc sa-si ia catrafusele si copilul si sa plece si oh, vai! lista ar putea continua la nesfarsit...
Maternitatea nu m-a facut mai serena, ci din contra mi-a adaugat noi si noi subiecte si subiecti care sa alimenteze zilele mele de furie, rare ce-i drept, dar inca existente. Inainte nici ca-mi pasa de cati bebelusi sunt alaptati la piept, cati sunt lasati sa planga in camera lor pana adorm, cate mame trec prin supliciul de a se intoarce la serviciu si a-si lasa copilul pe maini straine. Iar acum mi-e ingrozitor de greu sa accept ca lucrurile nu stau asa cum in viziunea mea ar trebui sa stea. In utopialandia mea parintii petrec ore in sir documentandu-se despre sarcina, travaliu, implicatiile unei nasteri traumatizante, despre boli, alimentatie naturala, efectele zaharului in exces. Cand isi dau seama de implicatiile pe termen lung ale alimentatiei nu doar pentru sanatatea lor ci si cea a copiilor lor, isi schimba stilul de viata si trag repede fuga la piata sa-si umple frigiderul de fructe si legume, nu de gunoaie. Mamele renunta la serviciu ca sa stea macar un an jumate cu copilul si au fie un sot fie o familie care sa le sprijine financiar iar comunitatea in care traiesc nu le blameaza pentru ca sunt niste casnice intretinute. Isi asculta instinctele care nu lasa nici un mamifer pe lumea asta sa-si abandoneze puiul intr-un spatiu creat special pentru el singur ca sa nu-i deranjeze pe parintii prea ocupati cu alte treburi.
 Dar am divagat vad. 
Am fost la mediatie cand eram cu burta la gura, m-am izolat de civilizatie 10 zile, am invatat tehnici de respirat, am trecut prin linistea nobila si am experimentat dizolvarea eului material. Au functionat. Vreo luna, ca apoi nemaiputand continua meditatia, tot ce-mi intrase pe-o nara mi-a iesit pe cealalta.
Ce ma salveaza sa nu ard eventual in focurile iadului este personificarea rabdarii, monumentul de calm, intelegere si toleranta din viata mea pe nume David. Sa vedeti ce s-a-ntamplat:

Din cand in cand un domn parcheaza o camioneta pe straduta din spatele blocului nostru, si de obicei la aceeasi ora, ora siestei mandrei mele. Si-i suna alarma la masina vreo 40 de minute in continuu, fix cat sa-mi sara mie somnul si sa ma transform in Capcaunandra. Saptamana asta a venit iar si am petrecut juma de ora imaginandu-mi cum cobor eu cu o bata de baseball si-i sparg parbrizul nefericitului. De coborat n-aveam cum sa cobor pentru ca dormea fata si bata oricum n-aveam. Asa ca mi-am zis ca hai mai bine sa scriu un biletel si sa-l lipesc pe parbriz, urmand sa cobor imediat ce se trezea Amani.
"Stimate, data viitoare cand mai veniti cu masina dvs de rahat in cartier si nu opriti alarma care suna de 40 de minute, o sa v-o zgarai!"
Se trezeste a mea maimuta si cand ma pregatesc s-o pun in fular, aud, adica nu mai aud alarma. Ma uit pe geam, nefericitul isi lua talpasita. Al naibii ghinion!
Seara ii povestesc lui David toata tarasenia si ghici ce-mi spune: Linda, bravo! ce bine ca te-ai descarcat si ai scris biletul! Acum poti sa-l arzi pe ala si sa scrii altul in care sa zici "Stimate, va rog frumos sa aveti grija cu alarma si daca este posibil sa o opriti..." Ia zi, nu-i asa ca e mai bine? Nu esti tu cea care vrea sa faca lumea mai buna? Nu mai bine ii lipesti si o floare pe parbriz?

Ahhh, mama lui de chilian! cum sa nu-l iubesc de mor??

Vremea iubirii

Zilele trecute am gasit pe facebook linkul unei emisiuni de la o televiziune chiliana in care o psiholoaga recomanda cu entuziasm dusurile reci. Nu ca sa ne racorim pe timp de vara ci ca sa le dam un soc scurt copiilor nostri cand au o criza de nervi si astfel sa-i potolim. In schimb nu recomanda loviturile, nici macar alea usoare, pentru ca parintii si-ar putea pierde controlul si exagera. Deci lovituri nu, dusuri reci da.

La vederea si ascultarea enormitatilor pe care le debita psiholoaga, ma indignez binenteles, ca asta e hobby-ul meu preferat dupa cum bine zice al meu chilian. Pun linkul pe pagina mea, scriu un comentariu scandalizat iar mai pe seara se si iveste ocazia sa discut pe tema cu niste colege de serviciu de-ale lui David.

Nu mica mi-a fost mirarea sa citesc si sa aud ca asemenea tratamente si solutii de rezolvare a crizelor de nervi infantile sunt nu doar acceptate in societatea chiliana ci chiar incurajate si puse in aplicare de un numar mare de persoane. Doua dintre tipele care mi-au replicat au povestit ca ele sau fratii lor au primit dusuri reci si ca nu vad absolut nimic rau in asta, ba chiar din contra, mamele lor saracele, nemaiputand face fata terorii si tipetelor mucosilor, sunt perfect justificate sa-si bage creaturile cu capul sub dus.

Iar eu, eu care simtisem cum mi se ridica tensiunea ascultand-o pe psiholoaga, care ma indignasem juma de zi, care imi pregatisem un mesaj de denunt sa-l trimit la Unicef Chile, nu mai stiu ce sa zic si tac. Si apoi inchid si gura ramasa deschisa.

71% dintre copiii chilieni sunt abuzati si maltrati intr-o forma sau alta in propriile familii (incluzand abuzul verbal), asta e statistica Unicef pe anul 2012. In ce tara am venit fratilor?? m-am tot intrebat eu vreo cateva zile, pana cand m-am batut cu palma peste frunte si m-am amarat si mai tare pentru ca imi dadusem seama ca pusesem intrebarea gresita. Eu am crescut intr-o generatie de copii abuzati  fizic si verbal (desi mama mea nu se face vinovata de asa ceva) si mi-aduc aminte de colegul de clasa care era batut de taica-su cu furtunul de la masina de spalat. In Romania violenta asupra copiilor si femeilor doar foarte recent a inceput sa fie taxata ca atare. Despre tarile africane pe unde-am calatorit nici nu mai vorbesc, copiii sunt asa ceva ... intre sclavi si presuri de sters picioarele. Asia, iar de prisos, ca doar hainele cu care ne imbracam si jucariile cu care ne jucam sunt facute cu sudoarea fruntilor de 6, 7, 8, 9 ani.

Tze chedeai tu mama (vorba lui Matei cand era mic), ca tricourile faine de la Zara care ne plac noua, n-au si ele printre cusaturi niste stropi din sudoarea asta?

Nu mai vorbesc de cum ne raportam la copii, ca niste fiinte inferioare noua adultilor, razgaiati si alintati atunci cand vor altceva decat vrem noi, impertinenti si obraznici atunci cand indraznesc sa ne chestioneze deciziile, dependenti atunci cand au nevoie de multa afectiune...

Revenind la Chile, in seara asta am gasit un articol chilian care denunta zisele psiholoagei de la TV si indeamna la iubire si empatie. Traduc selectiv si completez cu prorpiile cuvinte:

Criza de nervi are loc in general la 80% dintre copiii cu varste intre 1 si 4 ani (deci un comportament comun si normal), cand acestia sunt obositi sau stresati, adica atunci cand creierul lor secreta cortizol, iar noi adultii nu am stiut/putut anticipa aceasta situatie. Criza de nervi este o forma de a exprima/arata furia, stresul, frustrarea sau oboseala. De ce copiii nu exprima acest stres in cuvinte? Pentru ca..ta-da-daaaam...nu pot! Nu pot pentru ca creierul lor este in plina dezvoltare si le lipseste capacitatea de a exprima verbal ceea ce simt (si cred ca suntem de acord ca uneori si noua adultilor ne este foarte greu sa punem in cuvinte exacte ceea ce simtim). Copilul de 3 ani nu poate spune "mama, imi este foame si somn, mi-a fost si foarte dor de tine azi, vreau sa ma joc cu tine, dar vreau sa ajungem si acasa repede si sa dormim, asa ca efectiv nu stiu ce vreau exact!". Copilului de 3 ani ii lipseste pur si simplu maturitatea cerebrala pentru a exprima acest tip de rationament. Tocmai de aceea, criza de nervi este o forma de a arata frustrarea, nu o forma de a manipula adultii.

Ideile care vorbesc despre copiii-teroristi, copiii-manipulatori, despre metodele de corectie si disciplinare, despre dusurile cu apa rece si umilinte, nu fac decat sa mareasca si mai tare prapastia intre ceea ce ne dorim sa le transmitem copiiilor nostri (iubire, empatie, respect fata de semeni) si ceea ce le oferim de fapt. Avem copii furiosi, frustrati, violenti, bolnavi, sumisi. Copii care nu mai "fac obraznicii" nu pentru ca au inteles cu adevarat ceea ce era de inteles, ci pentru ca le este frica ori de bataie, ori de amenintarea cu bataia ori de cuvintele aruncate pe negandite. Nu mai sunt copiii independenti pe care ni-i dorim. Sunt copiii subordonati, sumisi si cu capul plecat.

Calea scurta e cea a loviturii, a cuvintelor umilitoare, a neintelegerii, a nerabdarii, a lipsei de timp, a nedorintei profunde de a schimba paradigme invatate pe de rost de la proprii parinti. Drumul lung cere mult mult timp si rabdare, cere ajutor in cazurile cand ne pierdem controlul si simtim dorinta de a lovi sau a umili, drumul lung se informeaza asupra noilor descoperiri stiintifice despre dezvoltarea creierului copiilor si ia la intrebari metodele de educatie invechite si mostenite de la altii.

Si eu am umilit un copil, si eu am tipat si am amenintat. Mi-au trebuit vreo 2 ani pana sa-mi dau seama, sa pun mana pe telefon si sa sun acasa sa-mi cer iertare. Si copilul respectiv a avut maturitatea sa-mi explice cat de tare l-am facut sa sufere si marinimia sa ma ierte. 

Vremea umilintelor, batailor, palmelor, vremea abuzurilor fizice si a violentei verbale, a jignirilor, a exceselor de furie, a tipetelor, vremea suferintei a trecut. Acum a venit vremea iubirii.