Zilele trecute am gasit pe facebook linkul unei emisiuni de la o televiziune chiliana in care o psiholoaga recomanda cu entuziasm dusurile reci. Nu ca sa ne racorim pe timp de vara ci ca sa le dam un soc scurt copiilor nostri cand au o criza de nervi si astfel sa-i potolim. In schimb nu recomanda loviturile, nici macar alea usoare, pentru ca parintii si-ar putea pierde controlul si exagera. Deci lovituri nu, dusuri reci da.
La
vederea si ascultarea enormitatilor pe care le debita psiholoaga, ma
indignez binenteles, ca asta e hobby-ul meu preferat dupa cum bine
zice al meu chilian. Pun linkul pe pagina mea, scriu un comentariu
scandalizat iar mai pe seara se si iveste ocazia sa discut pe tema cu
niste colege de serviciu de-ale lui David.
Nu
mica mi-a fost mirarea sa citesc si sa aud ca asemenea tratamente si
solutii de rezolvare a crizelor de nervi infantile sunt nu doar
acceptate in societatea chiliana ci chiar incurajate si puse in
aplicare de un numar mare de persoane. Doua dintre tipele care mi-au
replicat au povestit ca ele sau fratii lor au primit dusuri reci si
ca nu vad absolut nimic rau in asta, ba chiar din contra, mamele lor
saracele, nemaiputand face fata terorii si tipetelor mucosilor, sunt
perfect justificate sa-si bage creaturile cu capul sub dus.
71%
dintre copiii chilieni sunt abuzati si maltrati intr-o forma sau alta
in propriile familii (incluzand abuzul verbal), asta e statistica
Unicef pe anul 2012. In ce tara am venit fratilor?? m-am tot intrebat
eu vreo cateva zile, pana cand m-am batut cu palma peste frunte si
m-am amarat si mai tare pentru ca imi dadusem seama ca pusesem
intrebarea gresita. Eu am crescut intr-o generatie de copii abuzati
fizic si verbal (desi mama mea nu se face vinovata de asa ceva)
si mi-aduc aminte de colegul de clasa care era batut de taica-su cu
furtunul de la masina de spalat. In Romania violenta asupra copiilor
si femeilor doar foarte recent a inceput sa fie taxata ca atare.
Despre tarile africane pe unde-am calatorit nici nu mai vorbesc,
copiii sunt asa ceva ... intre sclavi si presuri de sters picioarele.
Asia, iar de prisos, ca doar hainele cu care ne imbracam si jucariile
cu care ne jucam sunt facute cu sudoarea fruntilor de 6, 7, 8, 9 ani.
Tze
chedeai tu mama (vorba lui Matei cand era mic), ca tricourile faine
de la Zara care ne plac noua, n-au si ele printre cusaturi niste
stropi din sudoarea asta?
Nu
mai vorbesc de cum ne raportam la copii, ca niste fiinte inferioare
noua adultilor, razgaiati si alintati atunci cand vor altceva decat
vrem noi, impertinenti si obraznici atunci cand indraznesc sa ne
chestioneze deciziile, dependenti atunci cand au nevoie de multa
afectiune...
Revenind
la Chile, in seara asta am gasit un articol chilian care denunta
zisele psiholoagei de la TV si indeamna la iubire si empatie. Traduc
selectiv si completez cu prorpiile cuvinte:
Criza
de nervi are loc in general la 80% dintre copiii cu varste intre 1 si
4 ani (deci un comportament comun si normal), cand acestia sunt
obositi sau stresati, adica atunci cand creierul lor secreta
cortizol, iar noi adultii nu am stiut/putut anticipa aceasta
situatie. Criza de nervi este o forma de a exprima/arata furia,
stresul, frustrarea sau oboseala. De ce copiii nu exprima acest stres
in cuvinte? Pentru ca..ta-da-daaaam...nu pot! Nu pot pentru ca
creierul lor este in plina dezvoltare si le lipseste capacitatea de a
exprima verbal ceea ce simt (si cred ca suntem de acord ca uneori si
noua adultilor ne este foarte greu sa punem in cuvinte exacte ceea ce
simtim). Copilul de 3 ani nu poate spune "mama, imi este foame
si somn, mi-a fost si foarte dor de tine azi, vreau sa ma joc cu
tine, dar vreau sa ajungem si acasa repede si sa dormim, asa ca
efectiv nu stiu ce vreau exact!". Copilului de 3 ani ii lipseste
pur si simplu maturitatea cerebrala pentru a exprima acest tip de
rationament. Tocmai de aceea, criza de nervi este o forma de a arata
frustrarea, nu o forma de a manipula adultii.
Ideile
care vorbesc despre copiii-teroristi, copiii-manipulatori, despre
metodele de corectie si disciplinare, despre dusurile cu apa rece si
umilinte, nu fac decat sa mareasca si mai tare prapastia intre ceea
ce ne dorim sa le transmitem copiiilor nostri (iubire, empatie,
respect fata de semeni) si ceea ce le oferim de fapt. Avem copii
furiosi, frustrati, violenti, bolnavi, sumisi. Copii care nu mai "fac
obraznicii" nu pentru ca au inteles cu adevarat ceea ce era de
inteles, ci pentru ca le este frica ori de bataie, ori de
amenintarea cu bataia ori de cuvintele aruncate pe negandite. Nu mai
sunt copiii independenti pe care ni-i dorim. Sunt copiii subordonati,
sumisi si cu capul plecat.
Calea
scurta e cea a loviturii, a cuvintelor umilitoare, a neintelegerii, a
nerabdarii, a lipsei de timp, a nedorintei profunde de a schimba
paradigme invatate pe de rost de la proprii parinti. Drumul lung cere
mult mult timp si rabdare, cere ajutor in cazurile cand ne pierdem
controlul si simtim dorinta de a lovi sau a umili, drumul lung se
informeaza asupra noilor descoperiri stiintifice despre dezvoltarea
creierului copiilor si ia la intrebari metodele de educatie invechite
si mostenite de la altii.
Si
eu am umilit un copil, si eu am tipat si am amenintat. Mi-au trebuit
vreo 2 ani pana sa-mi dau seama, sa pun mana pe telefon si sa sun
acasa sa-mi cer iertare. Si copilul respectiv a avut maturitatea
sa-mi explice cat de tare l-am facut sa sufere si marinimia sa ma
ierte.
Vremea
umilintelor, batailor, palmelor, vremea abuzurilor fizice si a
violentei verbale, a jignirilor, a exceselor de furie, a tipetelor,
vremea suferintei a trecut. Acum a venit vremea iubirii.