Multumesc. Maimuta din maimuta se trage.

Pentru ca sunteti multi cei care mi-ati atins sufletul, cei care imi scriu si-mi dau vesti de acasa sau din alte tari, cei cu care am fost colega de gimnaziu, liceu sau facultate si cu care ma pierdusem dar m-am regasit, cei care mi-au gasit blogul si mi-au spus sa continui sa scriu, cei care ma fac fericita pentru ca sunt parte din viata mea, cei care ma iubesc si ma umplu de aceasta iubire in asa fel incat eu sa o pot imparti cu altii in muncile mele voluntare, cei care-mi sunt prieteni de ani de zile si ma accepta cu bune si rele, voi cei care din cand in cand imi trimiteti cate un mesaj de dor, pentru voi este linkul de mai jos.
Era sa uit: este si pentru cei care nu sunt convinsi inca de beneficiile purtatului in brate si pe spate a copiilor nostri, aproape de noi, fara dureri si cu multa fericire in inima. Nu-i alintam si nici nu-i "stricam". Nu-i invatam "prost" si nici "dependenti". Ii invatam iubirea.

http://www.youtube.com/watch?v=JPJ0-yC1y6k&feature=youtu.be

9+5 luni de maimutareala

Si-a mai trecut o luna, repede de tot, asa de repede ca mi-e frica sa nu o aud pe Amani zicand maine-poimaine "Da si tu un ban de-un suc si-un bilet de avion". Sa profit ca-mi doarme mandra in fular si lipita de sanul meu, si sa fac o recapitulare a celor 5 luni care s-au implinit de curand. N-am fost niciodata buna la notat in carnetel tot felul de date importante nici de-ale mele si nici de-ale ei, asa ca pana acum vreo doua saptamani habar n-aveam cate kile si cm are, pana n-am fost la pediatru in sfarsit si s-a lamurit misterul. Ne-a ferit al de sus de probleme mai grave, asa ca eu ma uit la ea, vad ca mananca, rade, doarme, e activa, si n-am nevoie sa stiu cifre exacte... Mama ma tot intreaba daca nu o simt mai greluta, dar cum o tin in fular mai mereu de cand s-a nascut, m-am obisnuit atat de mult cu greutatea ei incat nu-mi dau seama.
Tot citind bloguri de mame si copii mi-am dat seama ca maimuta noastra urmeaza un curs normal de dezvoltare si nu-i nici mai presus nici mai prejos decat altii de varsta ei. A reusit in sfarsit sa se intoarca pe burta singura, rade cu zgomot acum, mai ales daca e in brate la taica-su si incep sa ma stramb la ea, zambeste mereu la toti cei care isi fac timp sa-i vorbeasca (eu inca astept sa inceapa sa mai faca si discriminari, ca parca prea se hlizeste asa cu toata lumea, ce treaba-i asta!), vorbeste mai putin ca la 2-3 luni si diferit, dimineata cand se trezeste sta in pat linistita intre noi pana ne invrednicim si noi sa deschidem ochii, e indragostita nebuneste de David si-ai zice ca sunt asa, complici, in unele jocuri de-ale lor... Eu ii cant toata ziua buna-ziua si-i place foarte tare, mai ales cand aude primele cuvinte si incep sa fredonez, i se lumineaza fata. Imi cere s-o scot afara la plimbare si daca e mai agitata, se linisteste imediat ce ajungem jos. Dimineata inainte de prima siesta iesim in curtea interioara a cladirii noastre, iau Aventurile lui Nils Holgersson, si-n timp ce fac rondul curtii de vreo 10 ori, ii citesc cu voce tare despre calatoria lui  Nils pe spatele gascanului.

Oi crede eu asta pentru ca-i vorba despre copilul meu, iaca nu stiu...Dar o scriu, sa nu uit peste ani. Amani ni se pare foarte "treaza" cum se spune aici in spaniola, inca de cand avea o luna-doua ii placea mult sa se uite la toate in jur, mai ales afara ai fi zis ca vrea sa cuprinda dintr-o privire tot ce vedea in jur. Mai, zici ca are privire de inspectoare nu alta! Cum sunt mai atenta acum la alti bebelusi, am observat ca cei de varsta ei au privirea aia in gol, fixa si nu se uita la nimic de fapt. Maimuta in schimb de abia isi putea tine capul si il intorcea pe toate partile ca sa vada cat mai multe, iar acum parca inghite din ochi copacii, cladirile, oamenii, tot tot tot. Se plictiseste repede in casa, in schimb, ar putea sta in parc cu orele si chiar stam de fapt...zilele trecute mi-am luat toate catrafusele, inclusiv laptopul, le-am pus in carut, pe Amani in fular si am stat toata dupa-amiaza in parc. In timp ce Amani a facut doua sieste in bratele mele eu am profitat si-am mai tradus (m-am apucat de tradus carti de parinti/nastere/copii din spaniola in romana ca am vreo cateva care-s prea bune sa le tin doar pentru mine). Se uita la frunze, copaci, ii dau flori pe la nas si pe la buze, o las in fundul gol, acum mai nou ii place iarba si-si trece manutele prin ea si si-ar baga si gura daca as lasa-o, dar mi-i ca pe langa iarba mai linge si-un pipi de caine vagabond ca-i si aici plin, ca la noi.
Surpriza celor 5 luni e ca socoteala mea cum ca o s-o tin doar pe lapte cel putin inca 2-3 luni de-acum incolo nu se potriveste cu vointa mandrei noastre pentru ca e atat de curioasa incat vrea sa incerce tot ce mancam noi si trage de mana, de furculita, de farfurie, de masa, numai numai i-o pica si ei ceva pe care sa dea cu limbuta putin. Nu m-am putut abtine si i-am dat ba niste piersica, ba pepene galben, ba brocoli. Dar asa, pe sarite si fara program si cand am vazut ca iese bucatica de brocoli nedigerata, m-am oprit. Mai asteptam.
La fel ca si acum o luna, Amani este cat se poate de linistita si surprinde pe toti cu faptul ca nu plange. Cand e nemultumita si vrea altceva decat ce facem noi in acel moment, stie foarte bine sa-si manifeste dorinta prin diverse sunete protestatare dar de plans tot nu plange. Eu personal nu cred ca-i chestiune de noroc, ci de inlantuirea pozitiva a sarcinii in care ne-am simtit amandoua minunat, iubite si protejate de David, a nasterii fara teama si fara violenta si a vietii noastre serene si fericite.
Inchei bilantul si mai scriu ca sunt convinsa in secret ca fularul (esarfa portbebe se zice la noi in Romania din cate am aflat) a contribuit la felul de a fi al lui Amani. Zic asta pentru ca rar vad pe strazi fete de bebelusi. Sunt toti ascunsi in carut, iar carutul acoperit cu o carpa, sa nu-i bata soarele probabil. Daca apuc sa vad vreunul, ori doarme, ori e treaz dar cu privirea aia pierduta. Si ma gandesc ca daca am fi urmat valul si obiceiul de aici, poate si Amani a noastra ar fi stat cuminte in carut si s-ar fi holbat la o carpa. In schimb in fular, este expusa la si in acelasi timp protejata de tot ce se intampla in jur. In plus are si laptele aproape, asa ca uneori nici nu se intrerupe din privit ca sa ia o gustare. Ma bucur mult de tot ca suntem liberi de biberoane, suzete, creme, pungi de jucarii, papuci de bebelus, baby phone, obiecte si iar obiecte care simt eu ca ar fi marit putin distanta intre noi si ea.

Elefantul Misu

Pentru cei care n-au copii inca, aflati de la mine ca o sa ajungeti sa faceti lucruri pe care nu credeati ca le veti face; cum ar fi de exemplu sa aveti conversatii casi-interminabile despre elefantii Misu si respectiv Maca (pisu si caca, ce, nu v-ati prins? :) ) O sa va sunati consortul la serviciu sa-i povestiti ce pisulica a facut copilul, de ti-i mai mare dragul - asa facui eu azi, entuziasmata nevoie mare, pentru ca a fost primul pipi facut in chiuveta.
Va intrebati probabil cum a ajuns Amani cu fundu-n chiuveta? Pai sa va zic. Ca o mama sovaj ce sunt, contemplu de luni bune ideea de a incepe cu maimutoiul ceea ce se cheama Elimination Communication sau pe romaneste Comunicarea Eliminarii (renuntarea la scutece si urmarirea atenta a copilului pentru a anticipa elefantii Misu si Maca si a-l duce intr-un loc adecvat unde ii poate lasa in libertate). M-am tot codit, din lene in primul rand si apoi din motive de conditionare culturala, prejudecati si alte limitatiuni, pana cand mi-am luat inima-n dinti si-am zis sa incerc. Intai timid si cu frica, o lasam in fundul gol de cateva ori pe zi, apoi mai cu indrazneala si datorita caldurii de afara, am inceput sa o tin o zi intreaga fara scutec (in casa si in parc atunci cand nu era in fular) pana azi cand, inspirata si motivata din nou de povestirea unei mamici romance (de citit neaparat pentru cei interesati, mamica foarte curajoasa, cu nastere acasa), m-am imbarbatat si mi-am zis ca a venit momentul sa privim drept in ochi si fara frica pe cei doi elefanti, Misu si respectiv Maca, ca doar nu ne-om speria noi asa cu una cu doua de un pisu scapat pe covor sau pe rochie.
S-a trezit Amani din prima siesta, i-am scos scutecul si am dus-o la baie, deasupra chiuvetei. N-am stat un minut si in timp ce-i observam mutrisoara, o vad ca incepe sa se concentreze si taaaaasss iese Misuuuu!!! Tiuuuu ce bucurie pe capul meu ca-mi reusise figura, prima din multe altele sper, asa ca am pus rapid mana pe telefon sa sun la David si pe mouse-ul de la laptop sa o anunt si pe bunica romanca.
Pe paginile pe subiect de pe internet se gasesc zeci de motive pentru a adopta CE, eu am doar cateva: in primul si in primul rand faptul ca fundul de maimuta este absolut si completamente irezistibil, numai bun de pupat si de stat cu capul pe el, iar un scutec limita prea mult accesul. Apoi, mai e si economia la bani, nu mai contaminam mediul aruncand scutecele de unica folosinta, si nu mai am de spalat nici scutece reutilizabile, desi ma rog, nici acum nu e asa mare munca. Pe langa astea, mi-a placut mult ideea asta a comunicarii, a faptului ca eu ca parinte pot reusi sa-mi citesc copilul si sa reactionez rapid si ca eventual Amani isi va da seama  ca eu mama ei, sunt dispusa sa o observ si sa o inteleg chiar si cand bat in poarta cei doi elefanti ai nostri. Reusita de azi dimineata, desi poate parea ridicola pentru cei far' de odrasle, imi da multa incredere in mine si am realizat ca e aceeasi incredere pe care o simt atunci cand alaptez. Corpul meu, la orice ora din zi si din noapte, in parc, acasa sau in vizita, fara absolut nici un alt ajutor artificial sau material, ii poate indeplini si satisface toate nevoile primare copilului meu. Pentru Amani sunt suficienta, cu doua brate care sa o stranga la piept si doi sani care sa o hraneasca, cu doi ochi care sa o citeasca si doua urechi care sa o asculte.

Umor Espejo

 * Vai, ce frumoasa esti azi! Ai facut dus?

* (Ma machiasem, eu care de obicei nu ma machiez cu lunile) Linda, ce ti-ai facut? Vrei sa fugi cu circul?

* Esti o baba prizoniera in corpul unei printese!

Puterea florii

Din nefericire pentru mine si karma personala marturisesc ca ma tot observ de ceva vreme si realizez ca in ciuda anilor adunati, a experientelor traite si a diverselor culturi cunoscute, nivelul meu de toleranta in loc sa creasca cu intelepciune, scade cu repeziciune!
Tu care crezi in principiul non-violentei, tu care vrei sa dai de mancare la saraci si sa mangai cainii abandonati, tu care faci si dregi pentru a contribui cu diverse picaturi in oceanul schimbarii, tu care-i iei drept modele pe de-alde Nelson, Bob si Martin? Tocmai tu mai Andro mai, sa fii asa lipsita de toleranta fata de semenii tai?
Asa ma cert eu in gand in timpul siestei maimutei, si ma intorc pe-o parte si pe alta, si de doua ore nu pot pune geana pe geana. Pentru ca da, in ultima vreme judec din ce in ce mai mult, ba pe unul ba pe altul. Pe unul ca ii da copilului de un an Cola in loc de apa, pe altul ca e nefericit dar nu face nimic sa-si schimbe situatia, pe cutare mama ca nu se informeaza despre mijloace de purtare a bebelusilor care sa nu dauneze coloanei, pe inca una ca sta si accepta abuzurile sotului in loc sa-si ia catrafusele si copilul si sa plece si oh, vai! lista ar putea continua la nesfarsit...
Maternitatea nu m-a facut mai serena, ci din contra mi-a adaugat noi si noi subiecte si subiecti care sa alimenteze zilele mele de furie, rare ce-i drept, dar inca existente. Inainte nici ca-mi pasa de cati bebelusi sunt alaptati la piept, cati sunt lasati sa planga in camera lor pana adorm, cate mame trec prin supliciul de a se intoarce la serviciu si a-si lasa copilul pe maini straine. Iar acum mi-e ingrozitor de greu sa accept ca lucrurile nu stau asa cum in viziunea mea ar trebui sa stea. In utopialandia mea parintii petrec ore in sir documentandu-se despre sarcina, travaliu, implicatiile unei nasteri traumatizante, despre boli, alimentatie naturala, efectele zaharului in exces. Cand isi dau seama de implicatiile pe termen lung ale alimentatiei nu doar pentru sanatatea lor ci si cea a copiilor lor, isi schimba stilul de viata si trag repede fuga la piata sa-si umple frigiderul de fructe si legume, nu de gunoaie. Mamele renunta la serviciu ca sa stea macar un an jumate cu copilul si au fie un sot fie o familie care sa le sprijine financiar iar comunitatea in care traiesc nu le blameaza pentru ca sunt niste casnice intretinute. Isi asculta instinctele care nu lasa nici un mamifer pe lumea asta sa-si abandoneze puiul intr-un spatiu creat special pentru el singur ca sa nu-i deranjeze pe parintii prea ocupati cu alte treburi.
 Dar am divagat vad. 
Am fost la mediatie cand eram cu burta la gura, m-am izolat de civilizatie 10 zile, am invatat tehnici de respirat, am trecut prin linistea nobila si am experimentat dizolvarea eului material. Au functionat. Vreo luna, ca apoi nemaiputand continua meditatia, tot ce-mi intrase pe-o nara mi-a iesit pe cealalta.
Ce ma salveaza sa nu ard eventual in focurile iadului este personificarea rabdarii, monumentul de calm, intelegere si toleranta din viata mea pe nume David. Sa vedeti ce s-a-ntamplat:

Din cand in cand un domn parcheaza o camioneta pe straduta din spatele blocului nostru, si de obicei la aceeasi ora, ora siestei mandrei mele. Si-i suna alarma la masina vreo 40 de minute in continuu, fix cat sa-mi sara mie somnul si sa ma transform in Capcaunandra. Saptamana asta a venit iar si am petrecut juma de ora imaginandu-mi cum cobor eu cu o bata de baseball si-i sparg parbrizul nefericitului. De coborat n-aveam cum sa cobor pentru ca dormea fata si bata oricum n-aveam. Asa ca mi-am zis ca hai mai bine sa scriu un biletel si sa-l lipesc pe parbriz, urmand sa cobor imediat ce se trezea Amani.
"Stimate, data viitoare cand mai veniti cu masina dvs de rahat in cartier si nu opriti alarma care suna de 40 de minute, o sa v-o zgarai!"
Se trezeste a mea maimuta si cand ma pregatesc s-o pun in fular, aud, adica nu mai aud alarma. Ma uit pe geam, nefericitul isi lua talpasita. Al naibii ghinion!
Seara ii povestesc lui David toata tarasenia si ghici ce-mi spune: Linda, bravo! ce bine ca te-ai descarcat si ai scris biletul! Acum poti sa-l arzi pe ala si sa scrii altul in care sa zici "Stimate, va rog frumos sa aveti grija cu alarma si daca este posibil sa o opriti..." Ia zi, nu-i asa ca e mai bine? Nu esti tu cea care vrea sa faca lumea mai buna? Nu mai bine ii lipesti si o floare pe parbriz?

Ahhh, mama lui de chilian! cum sa nu-l iubesc de mor??