joi, 30 decembrie 2010






Guguletu

Noi avem gratarul la Ciric, chilienii au asado la Cerro Sant Cristobal si cei din Cape Town au braai in Guguletu, la Mzoli's. Va spun din prima ca e 1-0 pentru Africa de Sud.
In Chile sunt puritani cand e vorba de gratar. Nu pun nici un condiment inafara de sare, iau ditamai bucata de 2-3 kile, o trantesc pe gratar si o mananca in sange. Carnea de pui nici macar nu o numesc carne: e ori pui, ori carne.
In schimb aici puiul e rege! Il marineaza cu tot felul de condimente, prafuri si uleiuri de nici nu-l mai recunosti la final. Am fost acum doua saptamani in Guguletu, unul din township-urile din Cape Town. Se fac gratare pe trotuar, la colt de strada, in fata casei dar atractia principala e un loc numit Mzoli's, dupa numele patronului.
Si ca sa poti participa la sportul national - gratarul adicatelea - trebuie sa fii pregatit sa treci cateva probe de foc. Nu vii cu carnea de acasa, ci o cumperi de la magazin. Stai la coada vreo 20 -30 de minute iar cand iti vine randul alegi ce vrei sa mananci si platesti. La casa ti se da un bon pe care il schimbi apoi cu castronul de tabla in care a fost pusa carnea aleasa (deja condimentata si marinata). Daca ti-e foame si sunteti multi, nu primesti un castron ci ditamai ligheanul (tot de tabla). Iei ligheanul, stai iar la coada acolo in magazin si astepti sa ajungi in spate, unde e improvizata o baraca ca vai de capul ei, cu un acoperis de tabla si carton si unde cu siguranta Sanepidul african nu a pus piciorul niciodata. Odata ajuns in fata inmanezi ligheanul expertilor frigatori de carne si iesi. Revii cam intr-o ora-doua. Asta daca ai noroc si te-ai invrednicit sa te trezesti devreme. Ca daca ajungi pe la 2 dupa-amiaza nici gand sa-ti recuperezi ligheanul mai devreme de 4 ore.
Si nu, distractia nu s-a terminat. In dreapta magazinului e o terasa acoperita unde teoretic ar incapea vreo 100 de persoane la mese. Practic? Fara numar. N-ai loc sa arunci un pai, loc la masa sigur nu mai prinzi decat daca ai pile si farfurii, furculite, cutite, servetele - astea deja sunt detalii mult prea nesemnificative ca sa-ti mai bati capul.
Eram patru noi, doua tipe din Elvetia, eu si Sifiso, gazda mea. Am gasit un colt de masa, donat de doua cupluri care tocmai terminasera de mancat. Eu am fost in elementul meu. Nu cutit, nu servetel, nu nimic. Bagi mana in castron, rupi carnea cu degetele si mananci pana nu mai poti. Bere se bea doar acolo pe terasa ca daca iesi putin mai in strada, vine politia si s-ar putea s-o-ncurci. Cica nu au voie sa vanda alcool decat in incinta respectiva, ca altfel se bea prea mult si se lasa cu impuscaturi mai pe seara.
De vandut se vinde oricum, in lighene de plastic umplute ochi cu gheata. Dar cum apare masina politiei, cum dispare ligheanul. Se trage obolonul la pravaliile din jur, fug vanzatorii care cum apuca si se dau coate: ascunde berea, ascunde berea.
Surprinzator, buda era foarte curata la Mzoli's. Toate toaletele din baruri si restaurante in Cape Town sunt foarte curate de fapt. Pentru prima data in viata mea nu am mai tinut cont de invatatura primita de la mama cand eram mica de a nu ma aseza pe colace suspecte. Pana si colacele de veceu sunt foarte ospitaliere, pe cuvant.
As mai scrie, dar ma duc sa vad apusul de soare.

PS: pozele de mai jos sunt de la Guguletu.


vineri, 24 decembrie 2010


King of the Road

Mi-e dor de drum pentru ca drumul imi arata cine sunt si nu sunt, pe drum ies din amorteala fericirii constante, a fericirii mic-dejunurilor si serilor cu prietenii, a caldurii asternuturilor proaspat spalate, a imbratisarilor zilnice carora am ajuns sa le uit semnificatia.

Mai mult, mi-e dor de drum pentru ca pe drum ma pot lupta cu demonii, balaurii si toate lighioanele mele. Si in momentele premergatoare imi simt inima, sufletul oare? O pot pipai, o arunc dintr-o mana intr-alta si strig, cu un ras crispat, “Bai, mie nu mi-e frica de nimic!” Nici nu stiu care din cele doua momente imi da o dependenta mai mare: cel de dinaintea plecarii sau momentul final, in care devin constienta ca nu mai vreau sa dau inapoi. As putea, da. Dar intrebati-le pe mama, bunica, strabunica, stra-stra-bunica si o sa va spuna ca eu nu am fost adusa aici ca sa dau inapoi. Intrebati-o pe bunica, ea are mainile zdrelite si buricele degetelor innegrite de trei copii si cu ea, patru. Intrebati-o pe mama, in a carei mare de lacrimi mai mai ca mi s-au inecat corabiile.

Si iata-ma, pe drum in sfarsit. Nu stiu sa descifrez harta, nu stiu ce ma asteapta si ma clatin stanga-dreapta in betia absolutului meu.


miercuri, 22 decembrie 2010

Nyanga




Copiii din Nyanga au organizat o expozitie foto despre cartierul lor. Voluntarii care s-au ocupat de proiect le-au dat aparate foto si timp de o luna au batut strazile din township in cautare de povesti. Am vazut o poza cu o femeie injunghiata, plina de sange. Alta cu copii de 4-5 ani care incercau sa-si imite fratii mai mari si se dadeau drept gangsteri. O poza cu oi care radeau. In Nyanga abatoarele sunt pe marginea strazii. Oile stau ingramadite intr-un tarc si asteapta sa le vina randul la ras. Dupa ce taie oile, le jupuiesc pielea si capurile sunt aranjate unul langa altul, pe o taraba. Li se vad dintii si zici ca ranjesc la tine.

Au venit la expozitie toti copiii din cartier. Auzisera ca li se va da mancare gratis. A primit fiecare o punga cu un mar, doi biscuiti, doua bomboane si pufuleti. Ne-am uitat cu totii la poze si apoi am iesit afara, in curtea centrului comunal care in timpul saptamanii e gradinita. De vorbit nu am putut vorbi cu ei, ca inca nu stiau engleza. Dar ne-am jucat, m-am lasat atinsa, trasa de par, de maini, mangaiata, pupata. Stiti cum fac copiii de la noi cand vad un hamster sau un iepure? Ei, uite-asa m-am simtit eu. M-am pus jos pe iarba si au tabarat toti pe mine. O fetita in spate imi impletea parul, alta ma tinea de mana, un baietel isi pusese coatele pe umerii mei si se uita la ceilalti care imi urmareau fiecare miscare. Imi pare ca sacosa de carpa care-mi tine loc de geanta ii fascina. Unul mic vazuse mai devreme ca-mi bagasem mana in interior si scosesem un tic-tac. Si-poi a trebuit sa scot inca unul. Si inca unul. Zici ca-s telepatici copiii astia. Te ascunzi intr-un colt cu unul ca sa-i dai ceva bun, si dintr-o data mai apar vreo cinci. Cum afla, cum vad, nu stiu. Probabil joaca toata ziua telefonul fara fir.

Mai era inca o fetita, o s-o vedeti in poze, cu capul mare si parul valvoi, dar asa subtirica ca mi-era frica sa-i strang manuta prea tare. S-a lipit de mine si a inceput sa-mi mangaie bratele. Sifiso, gazda mea, imi spunea ca sunt fascinati copiii si cei mari in general de pielea alba si parul drept si matasos. Ca-si pun tot felul de produse, unguente, creme, substante ca sa aiba parul si pielea ca ale noastre. Ca sa vezi... si eu care ma chinuiam noapte de noapte cu bigudiuri sa am bucle. Si stau sa ma arda soarele ca sa fiu cat mai neagra.


marți, 14 decembrie 2010

Miscellaneous

South Africa is the only country in Africa where gay-marriages are legal. Rainbow Nation indeed!

I like your perm but don't put it on my window*

Unde stau? La membri din clubul meu de calatori. Sunt deja de o saptamana la Tom si Peggy si joi ma mut la Sifiso pentru inca cel putin o saptamana. Initial nu trebuia sa-i deranjez mai mult de cateva zile da' i-am dat gata cu salata orientala si ciorba de pui.

Ce fac? Pai ma duc la plaja, ma plimb cu maxi-taxi, intru in vorba cu oamenii, imi fac prieteni pe la piata de vechituri si prin magazinele artizanale si ii rog sa-mi spuna povesti, incerc sa uit aparatul foto acasa ca sa-mi umplu ochii si nu sa-mi ocup mainile, ascult lectiile de portugheza, bat strazile, magazinele, supermarketurile, chioscurile, pietele.


Ce mananc? Aceleasi lucruri ca si acasa in mare, dar am grija sa ma indop in fiecare zi cu avocado.


Cum sunt oamenii? M-a intrebat azi cineva intr-un magazin cum imi place vremea. I-am raspuns ca vremea e foarte buna, dar oamenii din Cape Town sunt si mai buni. Si de data asta nu e de la mine, e de la ei! Eu merg pe strada si zambesc. Cei de aici nu numai ca zambesc, dar mai si canta! Maxi-taxi sunt mai mereu aglomerate, dar aici nu e ca la noi. Aici zici ca se duc in tabara, nu la munca sau acasa, obositi de la munca. Se saluta, vorbesc tare intre ei de parca s-ar cunoaste, asculta muzica, canta, rad, imi vorbesc, dau banii de bilet din mana-n mana pana-n fata, isi iau la revedere la coborare, soferul face un detur ca sa mai ia vreo doua persoane, ii intreaba pe fiecare in parte unde vor sa ajunga si tot asa.
Iar eu... fac la fel ca ei si in sinea mea ma intreb: De unde vine zambetul?

Cu siguranta viata nu-i mai usoara ca la noi. De HIV si SIDA, saracie, orfani si criminalitate nu mai pomenesc. Numai de asta se aude in Europa si le stiti si voi. Sunt inca milioane de oameni care locuiesc in townships. In case de caramida (in cel mai fericit caz) sau de tabla, lipite una de alta, care dau direct in praful din strada, cu mobila veche si canapele rufoase si unde nimeni nu are un moment de intimitate pentru ca toata familia imparte dormitorul, sufrageria si bucataria. Iar familia aici nu inseamna doar mama, tata si copiii. Inseamna matusi, unchi, veri, bunici. Pe fratele mai mic al tatalui il strigi baba om'ncane – tatal tanar. Pe surorile mamei le strigi fie mam'ncane sau mam'khulu – mama tanara sau mama mai mare.
Cand cei mai batrani nu mai pot munci, se muta la copii si traiesc cu ei pana inchid ochii. In cultura negrilor de aici familia e stalpul de sustinere pe tot parcursul vietii. Ca si la noi, de altfel. Singura diferenta e ca la noi (Romania si Europa), de cele mai multe ori, matusile, unchii, verisorii si bunicii se reunesc doar la nunti, botezuri, inmormantari si uneori de sarbatori. In Africa de Sud a africanilor, legaturile raman mereu puternice si cine reuseste primul are datoria de a-i ridica si pe ceilalti.
Cu siguranta ca au inceput sa se schimbe si aici lucrurile. Din pacate.

Si-atunci de unde vine zambetul?

O fi vremea de vina? Aerul? Cultura? Sangele? Culoarea? O fi faptul ca s-au obisnuit cu greutatile de atata amar de vreme si cu toate astea se incapataneaza sa nu coboare fruntea? Sau poate se gandesc ca raul cel mai mare a trecut deja si rasulfa usurati ca nici ei si mai ales copiii lor nu vor mai trai sub apartheid?
Inca nu stiu. Vreau sa-i intreb si cand aflu, va spun.

Cat mai raman aici? Hehe, habar n-am! Mi-era asa un dor sa spun asta... David inca nu stie cand va veni. Candva in ianuarie. Il asteptam duminica asta si azi am aflat ca nu-si va putea prezenta teza de master inainte de inceputul lui ianuarie.
Dupa un scurt moment de panica, am inceput sa trimit mailuri in stanga si-n dreapta, sa caut de munca in schimbul cazarii si mancarii, un camping ca poate va trebui sa stau la cort si ma rog, sa fac un plan B general.
Nu stiu nici unde voi face Craciunul, nici daca raman aici pana in ianuarie sau plec mai departe. Am vrut aventura, na ca am aventura! :) Dar nu va faceti griji, ca in zece ani de-acum incolo o sa am ce va povesti la ceas de seara.

Poze curand. Vesti la fel.

* 'imi place permanentul tau dar nu mi-l pune pe geam'. (mostra de umor sud-african pare-se, gasiti autocolantul lipit in fiecare maxi-taxi) Mai am si altele, pe mai incolo .

luni, 13 decembrie 2010

Propria reteta

Voi ma cunoasteti si-mi stiti avantul si pasiunea. Si haosul si ordinea aparenta dinauntru. Faptul ca vorbeasc prea tare sau prea repede. Sau spun ce gandesc. Sau nu am pic de diplomatie. Dar niciodata nu am vrut sa fiu diplomata. Cel putin nu in relatiile cu cei la care tin – pentru ca desi e greu sa spun si sa aud adevarul gol-golut, e felul in care incerc sa-mi pastrez prietenii. Pe viata. De asa de multe ori am fost tentata (si am si pus in practica de altfel) sa nu las cuvintele sa se rostogoleasca din minte, sa treaca apoi prin gura sau degete, si sa fie aruncate, de frica sa nu le mai pot culege si sterge mai tarziu. E bine asa. Dar am vrut sa plusez, sa risc si sa joc pe ultima carte. Sa spun exact ce gandesc, apoi repede sa imi acopar gura cu mainile si sa astept... Si de cele mai multe ori, am asteptat si mi s-a raspuns cu incredere. Alteori am pierdut. Dar linistea mea vine din convingerea ca cei cu care vorbesc vor sti ca nu joc la bluf. Ca desi am tras o carte mica, eu tot voi paria. Sa joace la bluf pasionatii de poker. Adica prefer goliciunea adevarului decat slabiciunea unor vorbe frumos ambalate. Si desi pierd de mai multe ori decat castig, castigul asta mi-e foarte pretios.


Tot ce voi scrie, e scris cu focul din mine. Arde si parjoleste in jur, dar purifica si curata in aceeasi masura. Nu uitati doar ca e focul meu. Nu al altora. Al meu e bun pentru mine si daca nu-l vreau pe al altora nu e din cauza ca nu-mi place, ca-l dispretuiesc, ca-l vad mai prejos. Inseamna doar ca eu am ales altceva. Fiecare dintre noi e responsabil pentru alegerea sa, fie ca e sa cutreiere lumea, sa faca copii sau sa-si doreasca o casa mai mare. Nu sunt cu nimic mai presus decat persoana care a ales sa ramana in Romania si sa munceasca 5 zile din 7. Din contra. Aparent sunt curajoasa, dar de fapt e o proba de lasitate faptul ca am fugit de ceea ce era in tara. Mi-a fost frica sa ma lupt cu balaurul. Prea frica sa nu ma inghita.

In schimb ma lupt cu ideea de a te ascunde de propriile alegeri, de a nu le asuma pana la capat si de a le acoperi cu zgomotul de la centrul comercial. Vrei sa-ti cumperi un televizor mai mare? Vrei sa te imbraci in costum in fiecare zi? Vrei sa pleci in vacanta la Paralia Katerini? Sa ai ultimul tip de iPod? Sa fii salutat pe strada sau sa-ti stie toti de frica? Sa-ti schimbi masina o data la cativa ani? Sa o bagi pe vara-ta pe un post mai bun? Nimeni nu are dreptul sa-ti spuna ca te inseli sau nu in ati dori toate astea sau altele. Nu e nimic rau in a lucra intr-o multinationala, intr-un coafor, la spalat de bude sau la servit mese. Omul de afaceri nu e cu nimic mai presus decat femeia care a stat acasa sa creasca copiii si sa faca oale de ciorba. Dar asta doar atata vreme cat fiecare dintre ei, dintre noi, ne asumam alegerile si aceste alegeri sunt ale noastre, nu ale altora pentru noi. Atata vreme cat la sfarsitul zilei, tragem plapuma peste umeri, punem capul pe perna si de abia asteptam sa vina si ziua de maine. Atata vreme cat ne putem uita in oglinda fara sa cautam justificari si scuze pentru faptele noastre. Atata vreme cat nu trec ani pana sa spunem: Doamne, sau ce-o fi acolo sus, multumesc pentru toate.




Super-Andra

Cand ai de gand sa te stabilesti? Cand ai de gand sa te gandesti serios la viitorul tau, la viata ta? E foarte frumos ceea ce faci, dar nu crezi ca e cazul sa te linistesti, sa alegi o directie precisa si sa o urmezi? De ce anume fugi? De ce nu vrei sa fii mai responsabila?


Va scriu pentru ca vroiam sa va spun ca nu, nu cred ca am de gand sa fac nimic din ceea ce multora dintre voi vi s-ar parea responsabil. Nu am de gand sa fac cariera, nu vreau sa ajung seara la 7 acasa prea obosita sa mai fiu in stare sa deschid o carte. Nu vreau sa astept week-endul ca pe o binecuvantare si o evadare din apasarea si stresul saptamanii. Nu vreau concedii, vreau calatorii. Nu vreau sa inabusesc toate pasiunile mele si sa le las pentru mai tarziu. Nu vreau sa-mi accept conditia fara sa lupt pana la ultima suflare. Nu vreau sa ma opresc din invatat, nu vreau sa ma specializez, nu vreau sa ma definesc prin jobul meu, nu vreau sa ma opresc punct. Eu sunt fiica, sora, prietena, sunt studenta, sunt femeie, sunt un calator, sunt voluntar, chelnerita, babysitter, bibliotecara, voi fi pompier, profesoara de franceza, mama, matusa, logoterapeut, psihoterapeut, cea careia ii place sa faca sport, sa citeasca, sa invete si mai multe limbi straine, cea care munceste 6 luni ca sa plece la capatul lumii in urmatoarele 6, vreau sa scriu, sa invat sa cant la tobe, sa dansez salsa, sa fiu bucatar, sa fiu barman, sa fac prajituri pentru copiii din cartier si sa-i scot la muzeu, sa adun povesti, sa adopt copii uitati si neiubiti, sa-i fac pe ai mei, sa plec cu caravana la mondialul din Brazilia, sa... Eu sunt toate astea si le vreau pe toate si inca pe atat. Nu-mi va ajunge o viata intreaga, sunt sigura, dar sunt si mai sigura ca nu e un motiv suficient de puternic ca sa ma opreasca.


Eu iau viata in serios nu pentru ca poate voi lucra in acelasi loc mai mult de 6 luni. Nu pentru ca voi avea un leasing, un credit la banca, voi plati intretinerea lunar si ma voi gandi la ce sa le las copiilor mei. Iau viata in serios cand ma gandesc ca maine sau la anul, sau la pensie, sau la urmatoarea marire de salariu nu exista de fapt.

Iau viata in serios cand deschid ochii in fiecare dimineata si-mi spun ca ma asteapta inca o zi de fericire. Si pe cuvant, eu sunt cat se poate de serioasa cand ma simt recunoscatoare ca am avut sansa de a fi copilul unei mame-erou, la fel ca atatea alte mame din Romania si de peste tot. Cand ma uit in ochii lui Matei si stiu ca mi-as da viata pentru el. Cand vine vara si ma arde soarele si-mi vine sa strig de bucurie. Cand mananc ananas. Cand ascult reggae. Cand fac dragoste si ma iubesc si-l simt pe Dumnezeu langa mine. Cand ma dor picioarele si ma gandesc ca bine ca are ce sa ma doara. Cand ma gandesc la fetele mele din Berlin si la serile noastre. La petrecerile din Piata Unirii cand dansam pana dimineata. La toti cei de acasa care nu ma uita si la care ma pot intoarce oricand. Si mai iau viata in serios exact atunci cand nu o iau prea in serios.


Dar toate astea nu inseamna sa traiesc azi fara sa ma gandesc la consecintele unui maine. Inseamna doar ca singura certitudine pe care o pot avea despre viitorul meu este clipa de fata. Exista doar acum, doar ce pot face acum iar eu sunt singura persoana in care pot avea incredere deplina. La urma urmei, suntem singuri cu totii in fata marilor intrebari, in fata fricilor, a esecurilor, a slabiciunilor, in fata mortii. Si absolut nici unul din lucrurile materiale, nici un titlu, nici o pozitie sociala, nici un 'Buna ziua, doamna profesoara', nici o reflectie a mea in ochii celorlalti, nimic dupa care tanjim cu totii de-a lungul vietii nu-mi va da taria de a face fata acestor mari intrebari. Voi fi singura. Eroul meu pot fi eu insami. Ma trec fiori pe sina spinarii cand ma gandesc uneori la asta. Eu sunt un super-erou! Am super-puteri cu care pot construi sau distruge, cu care pot rani sau vindeca. Eu am hotarat sa cutreier lumea si sa fiu o vindecatoare. Si sa nu-mi spuneti ca dorinta asta a mea nu e la fel de responsabila ca serviciul de la 9 la 6.



Viata mea e atat de pretioasa incat nu-mi pot permite sa o irosesc facand prea multe planuri de viitor si uitand sa ma bucur de tot ce primesc acum. Eu nu am vrut sa vad Chile sau Africa de Sud mai tarziu, la pensie, dupa ce termin de platit ratele la apartament, frigider, masina de spalat, mobila, telefon mobil, calculator, nunta copiilor, casa lor, si iar: frigider, masina, mobila, calculator, vacante....

Eu vad Africa acum. O simt, o respir, o gust, o aud, o plang de fericire, o ating, o merg dintr-un capat in altul, o multumesc ca m-am nascut. Tocmai acest acum ma pregateste si imi construieste viitorul. Si oricat ar vrea cineva sa-l evite, viitorul, e imposibil. Pentru ca maine va fi azi, maine. Dar pariul meu cu mine insami e ca voi putea trai in viitor doar datorita prezentului meu personal, cel care mi asterne la picioare chiar in clipa asta, in care va scriu.


Sa nu va simtiti jigniti daca nu va ascult sau nu v-am ascultat sfaturile. Voi, dragii mei, sunteti multi, dar inima mea e singura si mi-am promis ca doar pe ea o urmez. Am urmat-o cand ma duceam la Ovidiu si cei din jurul meu imi spuneau ca imi pierd vremea si ca nu are rost sa astept pe cineva care nu ma merita. Am urmat-o cand am plecat in Franta ca sa fiu doar o baby-sitter si doar o chelnerita, dupa atatia ani de studii. La fel - cand am plecat la capatul lumii, cand am facut autostopul si mi se spunea sa-mi fie frica de oameni. Inima asta a mea e atat de razvratita si imi cere atat de multe, incat nu-mi ramane timp sa ascult si alte inimi. E farul meu, busola si calauza mea. Nenumarate au fost datile in care a gresit, dar mereu m-a invatat ca greseala e greseala doar atunci cand sunt prea slaba sa o transform in ceva bun, cand uit ca ziua nu exista fara noapte, ca raiul nu exista fara iad si rasul fara plans.


Am multe, multe ganduri si nici nu am pomenit de Cape Town inca. Acum stiu doar ca inima mea m-a facut inca o data fericita. Simt ca sunt, ca sunt vie, ca imi curge sangele prin vene, ca nu mi-e frica daca maine nu vine. Azi e aici.