Moartea lui Ivan Ilyici

Nu pot accepta normele societatii in care traiesc doar pentru ca o majoritate le impune unei minoritati. Din clipa in care am deschis ochii 'normalul' mi-a fost definit de cei din jur. Cu cat calatoresc mai mult, cu cat intalnesc mai multi oameni cu atat mai ridicola mi se pare ideea asta de normal. In Berlin e normal sa stai pe malul unui lac gol pusca, sa separi gunoiul si sa cumperi bilet de tramvai la 3 dimineata desi esti sigur ca nu va veni controlul. In Iasi e normal sa-ti tii geanta stransa sub brat de frica sa nu ti se fure portofelul. In Cape Town e normal sa fii alb si sa nu folosesti mijloacele de transport in comun pentru ca toti albii au masina. In Africa de Sud e normal sa auzi ca Mandela a fost de fapt un terorist si un criminal. In Franta e normal sa stai pe partea dreapta a scarii rulante ca sa-i lasi pe ceilalti sa treaca. In Santiago nu. In familia Firome e normal sa nu te ridici de la masa pana nu au terminat toti de mancat. In familia Ursuleanu e normal sa te plimbi prin casa cu un cabanos in buzunar.

Ce e normalul asta? De ce trebuie sa ma supun eu normalului? Ma supun de frica, de jena, de necuraj. Ma supun pentru ca de obicei majoritatea care stabileste regulile ma face sa-mi fie rusine si sa ma simt vinovata pentru ca eu nu vreau sa ma incadrez in tipar, sa intru intr-o cutie gata facuta, special pentru mine.

Figuram cu totii pe niste liste. Ca participanti la o cursa al carei start este egal pentru toti. Mai egal pentru unii decat pentru altii, binenteles, dar se presupune cel putin teoretic ca pozitia la start nu depinde decat de abilitatile, calitatile, talentele sau fortele fiecaruia. Doar meritele proprii vor determina pozitia finala pe respectivele liste.

Cei care ajung primii la linia de sosire, sunt admirati, aclamati, respectati, iubiti, invidiati. Sunt si cei care au cei mai multi bani, cele mai frumoase case sau cele mai numeroase premii. Succesul lor este pus (pe buna dreptate de cele mai multe ori) pe seama muncii, inteligentei, ambitiei, perseverentei. Cei care se opresc la jumatate sau nu alearga indeajuns de repede sunt fie lenesii, fie cei mai putin inteligenti, carora le lipseste vointa si ambitia sau cei care, dintr-un motiv sau altul si-au pus piedici in propria reusita.

Exista si un comitet de organizare, din care cu totii putem face parte. Se traseaza linia de sosire, se stabilesc categorii, se clasifica, se impart premii si aplauze.

Nimic rau sau neobisnuit in asta.

Dar daca o fi vreunul caruia nu-i plac cursele? Unul care isi da seama intr-o zi ca el nu e el doar pentru ca poate fi comparat cu alt alergator. Eu sunt mai bun (rapid, destept, realizat, fericit, implinit)/mai putin bun/la fel de bun ca celalalt. Eu sunt si basta. Nu am chef azi de cursa. Si totusi e obligat sa participe.

Cursa are diferite categorii si subcategorii. Nu numai ca se presupune ca trebuie sa participi, dar trebuie neaparat sa-ti alegi si o categorie (sunt unele pe care nici macar nu le alegi, iti vin din nastere; in Africa de Sud categoria culorii e foarte importanta). Un exemplu: avocatii, doctorii, contabilii, inginerii. Sau scriitorii, pictorii, muzicienii. Sau menajerele, frizerii, zidarii, instalatorii.

Capcana e ca in functie de categorie, ti se atribuie anumite virtuti si valori de catre cei din jur. Daca o alegi pe prima esti mai bine vazut si mai apreciat decat daca o alegi pe ultima. Mai mult de alergat, mai mult de muncit, de gandit, de studiat si deci mai multi bani, mai mult prestigiu, mai multa recunoastere.

Ce nu inteleg eu e de ce conteaza mai mult categoria in care te afli decat cursa in sine? Ca vrem, ca nu vrem, suntem obligati sa participam in cele din urma. Dar de ce ni se atribuie merite si valori in functie de categoria aleasa (sau nealeasa, vezi Africa de Sud) si nu in functie de CUM alergam?

Doctorul, inginerul sau avocatul pot fi mincinosi, increzuti, lasi, corupti, slabi, fricosi, rasisti. La fel si muncitorul, femeia de serviciu sau soferul de tir. La finis, conteaza mai mult ca am muncit cu sapa sau cu stiloul sau felul in care am facut-o?

Conteaza ca putem urca pe podium, printre primii, desi pentru a ajunge acolo am compromis pasiuni, principii, familie, timp, vise si am acumulat neimpliniri, frustrari, slabiciuni, temeri? Care e dovada ambitiei, perseverentei si inteligentei noastre? Diploma din sertar si cartea de vizita?

Asta nu inteleg eu. Vorbim cu totii despre cat de frumoasa e cursa asta, despre cat de repede se termina daca nu suntem atenti, despre telul nostru comun de a gasi fericirea, cand de fapt tot ce ne intereseaza e categoria din care facem parte.

Am fost ieri in Soweto (South Western Township), acolo unde au trait Nelson Mandela si Desmond Tutu si unde a murit, pe 16 iunie 1976 Hector Pieterson, un baiat de 13 ani care iesise in strada alaturi de alti 15.000 de elevi ca sa demonstreze impotriva apartheidului.

Nu am vizitat casa lui Mandela pentru ca era scumpa intrarea, dar printre gratiile gardului de fier am citit asta:

'Cand judecam progresul nostru ca indivizi avem tendinta sa ne concentram pe factori exteriori, cum ar fi: pozitia sociala, influenta si popularitatea, bogatia si nivelul de educatie... dar factorii interiori ar putea fi cu mult mai importanti in evaluarea dezvoltarii noastre ca fiinte umane: modestia, puritatea, generozitatea, absenta vanitatii si dorinta de a-i servi pe cei din jur – calitati la indemana fiecarui suflet omenesc.'